Publicat în Recenzii

Rochia aurie – Theo Anghel [recenzie]

26196695_139373610037397_661569226_n

 

Într-o lume extrem de pragmatică și rece ți-e greu să crezi în iubirea providențială, ce te salvează într-un moment critic și îți cutremură existența până la temelii. Cum poți să crezi că sufletul tău pereche vine sub forma unui salvator fermecător și misterios, frumos, bogat și cu toate calitățile la care ți-e frică și să speri? Aceasta este misiunea Anei, eroina din Rochia aurie, să descopere că aceste lucruri se întâmplă și în realitate, nu doar în filme și cărți.

Ana Simion este o tânără ce își croiește drum în viață singură, din propria sa alegere. După o copilărie marcată de răceala mamei sale, care i-a oferit totul, mai puțin afecțiune, ca urmare a despărțirii de tatăl ei, Ana preferă singurătatea. Are două prietene, Mara și Irene, dar care îi cunosc limitele pe care și le-a impus și nu o sufocă. Însă la insistențele Marei, Ana acceptă invitația la cină a unui cunoscut de-al lui Robert, iubitul Marei. Ce ar fi trebuit să fie o ieșire din cochilia sa, din zona sa de confort, se transformă într-o tentativă de viol, căci cel cu care se întâlnește este, de fapt, de o nerușinare crasă, iar atunci când este refuzat devine agresiv. Este momentul ideal de a fi salvată de un cavaler. Fără armură strălucitoare, dar la fel de cuceritor.

Universul Anei se transformă după ce îl întâlnește pe Mason, salvatorul misterios de la restaurant. Aceasta își dorește să îl întâlnească din nou, amintirea lui rămânând la fel de puternică și după luni de zile scurse de la acea unică întâlnire. Dar Mason nu este un bărbat simplu, iar tot ceea ce urmează o surprinde pe Ana și o face să descopere o iubire de care nu se credea capabilă. Aceasta intră în viața complicată a lui Mason, îi cunoaște familia, bogată, dar complicată și, aparent, măcinată de un secret pe care nimeni nu este dispus să îl împărtășească. Oare poate Ana să își găsească locul în lumea lui Mason?

Theo Anghel este cunoscută pentru seria sa Am murit, din fericire! Dar cum este fantasy și serie, pe deasupra, am avut multe ezitări să o încep. Am luat primul volum, dar am cam amânat să o citesc, la fel ca și seria Nemuritor. Le amân pentru că sunt fantasy și pentru că sunt serii, adică este un fel de angajament pe care ți-l iei. Când am văzut prima dată această carte, care este de sine-stătătoare, mi-am zis ca este ocazia perfectă de a o cunoaște pe Theo Anghel. Și sunt fericită de alegerea făcută. Rochia aurie este o carte de dragoste încântătoare și de ceva vreme nu am mai citit o poveste de dragoste care să mă încânte atât.

Uneori romanele de dragoste mă dezamăgesc pentru că sunt mult prea ireale pentru a fi cât de puțin credibile. Prea bine ca să fie adevărat. Și cum nu aș vrea să mă regăsesc într-un thriller, cu siguranță atunci când citesc romane de dragoste îmi doresc să me regăsesc, într-un fel sau altul în carte. Sau tranzițiile sunt mult prea bruște, de la Bună, necunoscutule până la Te iubesc, suflet pereche. Și nu mă refer la timp, ci la atmosferă și detalii. De aceea mi-a plăcut mult Rochia aurie. Povestirea curge firesc, este credibilă, este sensibilă, oferă multe întorsături, suficiente detalii, personaje fermecătoare, care să dea substanță cărții. Cu sigurnță această carte m-a făcut să îmi doresc să citesc mai multe cărți scrise de ea. Dacă așa arată prima ei carte, cu siguranță vreau să citesc mai mult!

Reclame
Publicat în Recenzii

Natasa, barbatii si psihanalistul – Natasa Alina Culea [recenzie]

 

Despre curajul de a nu te mulțumi cu locul tău călduț, de a renunța la o relație pe termen lung, care nu este chiar atât de rea, dar nu te împlinește, deși știi că drumul pe care urmează să mergi nu este nici simplu, nici scurt, nici ușor. Asta da curaj!

Nu este un secret că Natașa Alina Culea este una dintre scriitoarele mele preferate, că îmi face atâta plăcere să îi citesc cărțile. La Gaudeamus am întâlnit-o și m-a fermecat definitiv. Tot acolo am luat și ultimele două cărți ce îmi lipseau din cele scrise de ea, printre care și Natașa, bărbații și psihanalistul. Mi-a plăcut foarte mult cartea, dar, recunosc, preferata mea rămâne Nopți la Monaco, deși, cum am mai spus, este greu de făcut un top al cărților sale, ele fiind atât de diferite, legate doar prin stilul deja inconfundabil al Natașei Alina Culea de a-și așerne gândurile. Fiecare roman al său aduce personaje unice, inconfundabile, bine conturate, cu simțăminte profunde, firi puternice, care nu se tem să își exprime personalitatea. Natașa, eroina acestei cărți, nu face nici ea excepție.

Natașa, bărbații și psihanalistul este prima carte semnată de Natașa, sub forma unui jurnal al unei tinere frumoase, dar cu prea puțin noroc în dragoste. Căci dragostea este și despre noroc, nu-i așa? Natașa, eroina cărții, este la fel ca și Fabian (Lupii trecututului), victimă a unei boli a secolului nostru: depresia. Acea bestie care te face să îți analizezi la sânge trăirile și viața și să nu găsești suficiente motive să fi mulțumit de ce vezi. Acesta este motorul care dă start cărții. Natașa se află într-o relație care nu o mulțumește, căci, undeva pe drum, cei doi s-au pierdut. Fără dramă, ea se desparte de iubitul ei de mult timp și se mută pe cont propriu.

Ceea ce urmează în viața Natașei este un drum bătătorit de multe persoane care refuză să se mulțumească cu puțin sau cu nimic, de dragul aparențelor, de frica eșecului sau din cauza singurătății. Natașa urmează să se cunoască în profunzime prin eșecul relațiilor ei, din cele mai diverse posibil. Uimitoare este puterea Natașei de a se dărui pe sine, de a intra în relații cu inima deschisă, de a se implica, deși știe cât de amare sunt despărțirile.

Natașa nu își pierde umorul și ironia/autoironia chiar și în cele mai negre situații, cum nu își pierde nici luciditatea și sinceritatea în a analiza ceea ce simte. Cartea abundă de autoanaliză, chiar dinainte ca ea să aibă prima întâlnire cu psihanalistul. Ceea ce te face și pe tine, cititor, să îți pui întrebări legate de existența ta, să îți analizezi relația în care te afli sau ce nu a mers bine în cele trecute. Întâlnirile cu psihanalistul nu fac decât să îi pună o oarecare ordine în analize și să îi impună un ritm anume.

Ai putea crede că Natașa este extrem de ghinionistă, căci una după cealaltă, relațiile se dovedesc a fi toxice sau dezastruoase. Are magnet aparte pentru bărbații însurați, care omit acest detaliu până mult prea târziu pentru Natașa. Dar cine a zis că drumul cunoașterii este scurt?

Avem în această carte un drum al inițierii și al cunoașterii, metamorfozat într-un șir de relații nefericite. Dar stați liniștiți, nu este un șir de lamentări și dramă, cronica unei nefericite care își plânge amarul. Dimpotrivă. Devii curios și nerăbdător să vezi când își va găsi Natașa sufletul pereche, care să o completeze și să o împlinească. După multe sesiuni de terapie, răspunsul îl găsește singură, în deșertul Saharei. Dar va fi un prinț pe cal alb? Va trebui să citiți cartea pentru a afla ceea ce a căutat Natașa în tot acest timp. Lectură plăcută!

 

Publicat în Recenzii

Origini – Dan Brown [recenzie]

origini

24 de ore de suspans, urmăriri, descoperiri șocante, intrigă, secrete și puțin romantism. Asta găsim în ultimul roman semnat Dan Brown, care a apărut de curând și în România. Dacă sunteti fanii profesorului Langdon, cu siguranță vă va plăcea această carte, căci profesorul Langdon nu se dezminte, ci dimpotrivă, parcă Dan Brown l-a făcut mai șarmant, mai veridic și amuzant. Recunosc, pe tot parcursul cărții l-am vizualizat pe Tom Hanks făcând întreaga acțiune. Avertisment: dacă arta modernă nu vă este familiară, stați aproape de Google, pentru a căuta lucrările respective.

Am rezistat eroic să nu fac precomandă la această carte, gândindu-mă că până termin eu toate cărțile pe care le-am strâns în ultimele luni, ea va fi deja la reducere. Dar când o ai în fața ochilor, pe raft, deja se schimbă întreaga paradigmă. Îmi plac cărțile lui Dan Brown, nu sunt cel mai înfocat fan, dar i-am citit până acum toate cărțile și mi-au oferit o lectură plăcută. Trebuie să recunosc însă că aceasta mi-a plăcut cel mai mult.

În acest al cincelea roman ce îl are protagonist pe profesorul Robert Langdon, Dan Brown face o incursiune în arta modernă, subiect ce îl face inconfortabil chiar și pe profesor, mult mai pasionat de arta clasică. Întreaga acțiune se petrece, așa cum ne-am obișnuit, în decursul a 24 de ore (cu excepția prologului), începând cu Muzeul Guggenheim din Bilbao, Spania, continuând cu diverite locații din Madrid și Barcelona.

Profesorul Robert Langdon vine la muzeu pentru evenimentul organizat de prietenul și fostul său student, futurologul Edmond Kirsch, ce anunță că va dezvălui ultima sa descoperire, ce va revoluționa lumea, răspunzând întrebărilor ce au măcinat umanitatea timp de milenii: de unde venim și încotro ne îndreptăm. Întregul eveniment este înconjurat de mister, chiar și pentru Langdon, care, se pare, este un invitat extrem de special. Această primă parte este o adevărată prezentare a muzeului, aici veți avea cel mai mult nevoie de un Google, pentru a căuta acele opere de artă menționate, pentru a vedea cum arată muzeul și a vă putea imagina mai ușor locul acțiunii.

Evenimentul este găzduit de frumoasa directoare a muzeului, Ambra Vidal, logodită cu prințul moștenitor al Spaniei, Julian. Biserica nu lipsește, după cum suntem obișnuiți. Familia regală a Spaniei este catolică, consilierul regelui este episcopul Valdespino, care are un rol esențial în toată învălmășeala de evenimente ce vor urma, iar Kirsch este un cunoscut ateu, ce nu s-a sfiit să atace Biserica și credințele religioase în trecut.

Avem, așadar, o descoperire ce urmează să schimbe destinul omenirii, forțe antagonice, o biserică secretă, urmăriri dramatice, tehnologie de ultimă oră, simboluri explicate de Profesorul Langdon,  multe referințe culturale, suficiente ingrediente să citim cu sufletul la gură cele 500+ pagini ale cărții. Ultimele pagini practic zboară, căci acțiunea atinge cote maxime. A meritat așteptarea? Cu siguranță da. Este cred cel mai realist roman al seriei, în sensul că este credibilă intriga, fără să facă abuz de organizații secrete și simboluri criptice.

Cartea poate fi comandată pe Libris, Elefant, Cărturești, Cartepedia și cam toate librăriile online din țară, plus că se găsește în toate librăriile din țară.

Un video ce mi-a plăcut, prezintă o parte din mențiunile din roman, legate de muzeul Guggenheim.

Publicat în Recenzii

Pana cand ma voi vindeca de tine – Corina Ozon [recenzie]

pana cand ma voi vindecat de tine

 

Dragostea în multele sale ipostaze, de la dragostea inocentă, până la cea interzisă și cea bolnăvicioasă… Dragostea a fost motorul vieții nostre din totdeauna și încă nu s-a demodat, dovadă fiind că ea înflorește chiar și în lumea virtuală, trecând de firewall și antivirus.

Corina Ozon este autoarea cunoscutei serii Amanții. Cel puțin eu așa am cunoscut-o. Citind despre ea, am văzut că este jurnalistă de meserie și a lucrat și în producția de televiziune. Însă eu am făcut cunoștință cu ea direct prin intermendiul cărților sale. Recunosc, m-a atras coperta și titlul Zilele amanților. Nu a fost ceea ce mă așteptam, dar nu m-a dezamăgit. Însă seria Amanții are un stil foarte aparte, ceea ce m-a făcut și mai curioasă în privința restului cărților sale. Am profitat de reduceri și am luat și Până când mă voi vindeca de tine.

Am avut o ușoară ezitare când mi-am dat seama că este o colecție de povestiri (da, nu cercetez foarte mult cărțile înainte să le cumpăr, dacă nu vin ca urmare a unei recomandări – îmi place să comand și cărți care mă atrag pur și simplu, deși nu întotdeauna iese bine). Cu ultima colecție de povestiri de dragoste am dat-o în bară, căci nu mi-a plăcut deloc (Cămașa lui). Dar era Corina Ozon, trebuia să îi dau o șansă.

În primul rând aceste povestiri nu seamănă cu Amanții. Sunt povestiri originale, nu se regăsesc ca subiect în această serie. Pe alocuri se vede stilul original al Corinei Ozon, mai există pe ici pe colo limbajul specific seriei, dar per ansamblu este diferit. Căci pe unde am văzut discutându-se despre Corina Ozon, limbajul șochează și impresionează cel mai mult.

Deși povestirile scurte de dragoste nu sunt tocmai lectura mea preferată, acestea mi-au plăcut, pentru că nu se concetrează pe felul în care sunt scrise, pe înfrumusețarea (inutilă) a stilului narativ, ci pe povești în sine. Povești cât se poate de credibile, simple și diverse. Dragostea privită prin ochii mai multor oameni, care ajung să fie dezamăgiți. Și stai și te întrebi: în ce stadiu al relației încep lucrurile să nu mai funcționeze? De ce insistăm să iubim persoane care nu sunt potrivite pentru noi? De ce ne mulțumim cu mai puțin, de teama pierderii iubirii? De ce ne îndrăgostim singuri, fără ca celălalt să facă ceva să merite acest lucru? Acestea sunt toate teme propuse de Corina Ozon pentru meditație, prin prisma poveștilor sale.

Oricare dintre ele ar putea fi, renunțând la detaliile factice, povestea mea sau a ta de dragoste. Nu sunt Romeo și Julieta, ori Ultima noapte de dragoste. Fiecare are cel puțin o poveste de dragoste mistuitoare, chiar dacă aceasta a fost împărtășită, a supraviețuit sau nu. Citind această carte vezi cum oamenii își revin, rând pe rând, după ce dragostea s-a consumat.

Trebuie să recunosc faptul că poveștile scurte au și avantajul lor. Poți să întrerupi lectura fără nici o problemă, după fiecare poveste. Eu am savurat cartea, precum o fac și în cazul cafelei. Am citit vreo două treimi din carte fără să o las din mână. Iar apoi fiecare povestire am citit-o individual, cu pauze de alte cărți. Experiența este la fel de frumoasă în ambele cazuri. Dacă vă dorți o carte pe care să o citiți într-o perioadă aglomerată, ori într-un mijloc de transport, aceasta este cu siguranță potrivită. Vă va încânta, fără a fi nevoie să vă concentrați să țineți minte ce s-a întâmplat până acum în carte.

Cartea a apărut în 2016 la editura Herg Bennet și poate fi comandată la reducere de pe Elefant. Înainte era disponibilă și pe Libris, dar azi când am căutat nu o mai aveau.

Publicat în Recenzii

Cartea oglinzilor – Eugen Ovidiu Chirovici [recenzie]

cartea oglinzilor

 

O crimă și multe vieți tulburate. Mister și suspans. Acestea definesc Cartea oglinzilor, scrisă de E.O Chirovici. Dacă nu ai citi numele autorului pe copertă, nimic nu te-ar face să crezi că autorul este român, căci întreaga acțiune se petrece în Statele Unite, mare parte în campusul Universității Princeton.

Cartea oglinzilor s-a bucurat de un mare succes internațional, fiind tradusă și publicată în 38 de țări. Mare parte a succesului se datorează tocmai stilului autorului de a scrie. Chiar și în română pare tradusă din limba engleză (fără să fie însă supărător, adică nu pare astfel prin prisma unor romenglisme sau erori).

Cartea începe cu manuscrisul lui Richard Flynn, care povestește circumstanțele încâlcite în care un renumit profesor, Josepf Wieder moare, implicată fiind chiar iubita lui. Pentru început narațiunea curge încet, manuscrisul lui Richard creând o atmosferă oarecum sumbră, descrie o serie de relații ciudate între cei trei protagoniști: Richard însuși, profesorul Wieder și Laura Baines, iubita lui Richard, studenta și asistenta lui Wieder.

Lucrurile încep să se precipite când manuscrisul se întrerupe brusc și cartea primește noi și noi personaje, care încep să cerceteze misterul morții lui Wieder și să își dea seama cât este adevăr și cât este ficțiune din manuscrisul lui Flynn. Cartea se compune din cioburile acestei oglinzi, pe care personajele încearcă să le recompună. Ultimele pagini se accelerează atât de mult încât este necesară foarte multă atenție pentru a înțelege.

Orice intuiție de detectiv pe care am putea să o avem în timpul citirii manuscrisului lui Flynn, nu ne va ajuta să descifrăm enigma crimei. Nici măcar personajele nu sunt ceea ce par a fi. Oglinda nu este fidelă, ea reflectă nu doar o imagine, ci și propria percepție asupra lucrurilor. Cine poate fi obiectiv atunci când îi evaluează și îi judecă pe cei din jurul nostru. Richard Flynn este obiectiv? Lucrurile povestite de el sunt 100% reale, ori este un scriitor, ori amintirile îi joacă feste? Laura Baines a fost iubita lui? S-a folosit de el? Era studenta ambițioasă, ce se simțea subapreciată de Wieder? Era amanta lui Wieder? Toate aceste întrebări nu ne dau pace în timp ce acțiunea se desfășoară și aflăm și mai multe detalii despre cum s-au petrecut lucrurile în trecut.

Cartea poate fi achiziționată la reducere de pe Libris și de pe Elefant.

 

 

Publicat în Recenzii

Te las sa pleci – Claire Mackintosh [recenzie]

1071757

 

Cartea mi-a atras atenția pe Facebook, unde mai multe persoane din grupurile cititorilor de cărți vorbeau frumos despre ea. Dar eu după ce am citit 3 pagini, am regretat că am început-o, dar era prea târziu. De ce am regretat? Căci aborda cea mai mare teamă a mea, ca părinte, aceea că unul dintre copiii mei ar putea fi accidentat de o mașină. Dintotdeauna am avut această teamă, transformată uneori în panică, iar modul realist în care descrie Claire Mackintosh accidentul te face să vizualizezi totul, să simți panica mamei. Tulburător. Dar a trebuit să o citesc până la capăt, cu speranța că va avea un sfârșit fericit și mi se va șterge frica.

Te las să pleci este despre frică. Acea frică pură, absolută, care îți paralizează simțurile, îți întunecă judecata, până la leșin fizic. Acea frică ce face închisoarea să pară un loc sigur și un refugiu acceptabil.

Ca orice thriller care se respectă, cartea are o întorsătură spectaculoasă și se transformă. Ajungi la un moment dat să te îndoiești că ai citit cartea cu atenție, că sigur ai pierdut ceva, căci nu îți explici ce tocmai ai citit. Și cauți cu frenezie o explicație în următoarele pagini. Și explicația face cartea să se transforme. Nu mai este vorba de trauma unei mame, nu doar atât. Este trauma unei femei abuzate și mai ales mintea unui psihopat.

Mi-a plăcut modul în care Claire Mackintosh a reușit să descrie frica, manifestările ei. Cum a creat profilul de victimă, extrem de realist. Dar personajele sale sunt, uneori, incomplete. În privința Jennei și a lui Ian, face o treabă extraordinară. Chiar și a lui Bethan și Iestyn, dar mi-ar fi plăcut să fie mai profundă în privința lui Patrick, Eve, Kate, Mags. Sunt mult prea plate pentru a fi credibile.

Motivul pentru care i-am dat 4 steluțe pe Goodreads a fost sfârșitul. Nu sfârșitul propriu-zis, căci el este un clasic al romanelor de suspans, ci deznodământul. S-a precipitat prea mult la sfârșit, neexploatând cum se cuvine potețialul acțiunii. Anya este inconsistentă de-a lungul povestirii, de la o mamă caldă, la o descriere rece, apoi iarăși un impuls de vivacitate, să rămână o remarcă în discuțiile altora.

Dar nu regret că am citit-o. Deși la început pare că autoarea practic atinge corzile profunde ale temerilor mamelor, acest lucru rămâne în fundal, atunci când romanul ia o turnură neașteptată. Accidentul nu mai este doar un accident, este doar o piesa de puzzle într-un tablou mult mai sumbru. Aș fi regretat să pierd toată imaginea, dacă aș fi rămas doar cu imaginea inițială a romanului. Este însă un cârlig foarte bun pentru a ține atenția cititorului.

Cartea se află la reducere pe Elefant și pe Libris.

 

Publicat în Recenzii

Fata disparuta – Gillian Flynn [recenzie]

629247

 

S-ar putea ca citind Fata dispărută să îți pierzi încrederea în oameni. Mai ales în oamenii pe care crezi că îi cunoști foarte bine. Gillian Flynn ne arată cât de sucită și misterioasă este mintea omului, cum perfecțiunea exterioară poate ascunde cele mai bolnave minți.

Fata dispărută este un roman de suspans. Însă suspansul se construiește în etape și are un start foarte lent pentru un thriller. Cartea se deschide cu Nick, un jurnalist ce își pierde locul de muncă în New York și este nevoit să se întoarcă în Carthage, orășelul natal din Missouri. Pe soția sa o cunoaștem din jurnalul său, căci ea dispare fără urmă în ziua celei de-a cincea aniversare a lor. Poveștile coincid, sau cel puțin sunt plauzibile, se îmbină pentru a crea imaginea unei căsnicii în care se acumulează frustrări.

Nick este cât se poate de real construit, un om cu frământări interioare, cu sechele din copilărie, perfect conștient că fiecare pas pe care îl face îl poate afunda și mai rău. Este extrem de lucid în analizarea celor din jurul său, este cinic atunci când se analizează pe sine. Dar deși se cunoaște pe sine, are o neputință peste care nu poate trece. Lucrurile i se întâmplă, el asistă, iar orice încercare de a explica împrejurările dispariției soției lui nu fac altcevă decât să îl afunde mai rău. Căci Nick are un impuls din totdeauna: aceea de a minți, pentru a părea băiatul educat și bun.

Ne dăm seama din jurnal că Amy, Uimitoarea Amy, personajul unei lungi serii de cărți pentru copii, se află într-o criză profundă. Crescută într-o familie de psihologi, cu un standard ridicat de viață, se îndrăgostește de Nick, se căsătorește cu el, dar în nici un moment nu ia în calcul mutarea din New York, într-un oraș în care nu se întâmplă niciodată nimic. Și în nici un caz Barul, de care se ocupă Nick și sora sa geamănă, Go, nu reprezintă vreun interes pentru ea.

Dar în jurul dispariției lui Amy încep să apară neconcordanțe. Nick le pune pe seama nesincerității celorlalți, nevoii acestora de a băga capul într-o poză ce nu le aparține, de a atrage atenția asupra lor, profitând de acest episod. Toți ceilalți pun aceste neconcordanțe pe seama minciunilor spuse de Nick și deja, pe la mijlocul cărții Nick devine suspectul numărul unu. Pe lângă faptul că „întotdeauna soțul e vinovat”, reacțiile lui Nick nu îi ușurează cu nimic situația.

De la mijlocul cărții, ea devine cu adevărat thriller. Întorsătura situației este genială, evenimentele se precipită, apare în peisaj mintea bolnavă, care a pus la cale totul. Orice detaliu aș da, ar strica suspansul și bucuria de a citi această carte. Însă dacă aveți răbdare de a citi cartea până aici, vă veți primi răsplata cuvenită răbdării. Însă pentru mine jocul de tenis între Nick-prezent și Amy-jurnal devenise oarecum obositor și plictisitor. Ce mă ținea să citesc în continuare cartea era e remarcă pe care am citit-o pe Goodreads: dacă ești singur și citești cartea, nu vei mai vrea să te căsătorești vreodată. Mă bucur că am avut răbdare.

Mi-a plăcut felul în care Gillian Flynn și-a construit personajele. Acestea sunt complete, au trecut și prezent, are personaje secundare credibile, puternice, pe care poți cu ușurință să le iubești sau să le urăști. Unele sunt caricaturale, tocmai pentru a sublinia unele idei, așa cum sunt descriși, la început, părinții lui Amy.

Cartea merită citită, cu mențiunea că trebuie avut răbdare, pentru ca thrillerul să devină thriller cu adevărat. Cartea se găsește la reducere pe Elefant și pe Libris.