Publicat în Recenzii

Fata dinainte – J. P. Delaney [recenzie]

fata

 

Siguranța și confortul au devenit un lux, pentru care mulți dintre noi nu au resursele necesare să plătească. Unde te afli în siguranță? În propria casă? Dar dacă aceasta tocmai ți-a fost spartă, în mijlocul nopții? Unde te simți confortabil? Acasă? Dar dacă aceasta este locul care îți aduce cel mai mult aminte de Isabel, fetița care a murit înainte ca ea să existe cu adevărat?

Emma și Jane sunt două tinere, care seamănă izbitor, pe care le leagă două lucruri: o dramă personală recentă și faptul că au locuit, la un moment dat, în misterioasa casă One Folgate Street. Poveștile celor două tinere se întrepătrund în timpul povestirii, iar cititorul ajunge să le cunoască treptat, pe fiecare. Doar că la un moment dat, Jane, actuala locatară a casei ajunge să caute indicii prin care să o cunoască pe Emma, fiind extrem de intrigată de florile pe care le găsește în pragul casei, cu un bilet dedicat ei.

One Folgate Street este opera unui arhitect techno-minimalist, marcat de propria sa tragedie, care a creat o casă extrem de modernă, automatizată până în cele mai mici detalii, decorată minimalist și cu o întreagă listă de condiții pentru viitorii locatari. Foarte puțini aplicanți reușesc să treacă de condițiile impuse de proprietar, care, de fapt, le cere să renunțe la cam toate bunurile lor și să își rutineze viața, să și-o disciplineze și să și-o ordoneze. Nu sunt accepte dezordinea, haosul, decorațiunile proprii, animalele de companie și chiar intimitatea. Casa este legată la un sistem inteligent, care monitorizează cele mai mici detalii ale locatarilor, de la dietă, la exerciții fizice, somn și activități zilnice. Periodic aceștia trebuie să completeze un chestionar, pentru a putea refolosi casa. Totul la un pret extrem de mic și de convenabil.

Emma acceptă să se mute aici cu partenerul ei de viață, Simon, ca urmare a jafului căreia i-a fost victimă. Veniturile nu le permiteau o casă mai bună sau mai sigură decât cea veche, iar acolo Emma nu își poate găsi liniștea.

Jane și-a pierdut copilul cu 3 zile înainte de naștere. Toate năzuințele sale se spulberă, iar apartamentul ei nu face decât să îi aducă aminte de aceste eșec. Nici la locul de muncă nu se poate întoarce, căci era deja în concediul de maternitate și ei au angajat pe altcineva în locul ei. Astfel, un apartament impersonal, lipsit de orice amintire, este tot ceea ce crede că o va face să meargă mai departe.

Dar amândouă se îndrăgostesc de excentricul proprietar, care are un mod foarte direct de a le aborda și, într-un mod extrem de straniu, repetă cu ele același scenariu. Când Jane află că Emma a fost ucisă, iar soția arhitectului, care îi semăna și ea la fel de mult ca Emma, a murit în condiții oarecum ciudate, se află în fața unei grele decizii.

Cartea este captivantă, cele două personaje fiind extrem de diferite, în ciuda asemănării fizice. Intriga se complică, iar sfârșitul este absolut minunat. Chiar și titlul capătă noi valențe la sfârșit; vă recomand să citiți totul, până la ultima pagină a cărții. Este o carte ce se citește foarte repede, curiozitatea nelăsându-te să o pui la o parte. Turnurile de situație sunt extrem de interesante și mi-au adus aminte uneori de Fata dispărută.

Cartea se poate găsi, la reducere, pe Libris și Elefant.

Reclame
Publicat în Recenzii

Vorbeste-le despre batalii, regi si elefanti – Mathias Enard [recenzie]

23031324_1483108425060285_2495522574231591681_n

Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți, de Mathias Enard, este o carte precum sugerează și titlul: originală, jucăușă, despre o lume în care regii și elefanții coexistă de o manieră specială, iar pacea și războiul se succed cu repeziciune.

Mathias Enard, scriitor francez la origini, dar care și-a trăit mare parte din viața de adult în Spania, pasionat de Orientul Mijlociu, de arta islamică, traducător de limba arabă, alege să își conducă cititorul spre Istanbulul începutului de secol XVI, prin experiența faimosului Michelangelo. Și o face într-un mod cu totul unic.

Michelangelo este tocmit de sultanul Baiazid al II-lea pentru a-i construi un pod peste Cornul de Aur, după ce schița lui Leonardo da Vinci li se păruse prea avangardistă pentru a putea fi pusă în practică. Acesta profită de această invitație pentru a părăsi Roma, unde relațiile cu Papa Iulius al II-lea nu erau deloc favorabile.

De la sosirea lui Michelangelo în Istanbul, ni se deschide o fereastră spre capitala Imperiului Otoman, la numai 50 de ani de la cucerirea acesteia și transformarea ei din capitală a Imperiului Bizantin în capitală a Imperiului Otoman. Michelangelo privește reticent, mirat, curios, îngrozit, spre tot ce îl înconjoară. Ezită să se afunde în profunzimea orașului, preferă compania compatrioților săi, descrie cartierele populate de italieni, greci, maurii și evreii fugiți din Spania, după Reconquista, se miră de numărul mare de biserici. Este mereu temător. Se teme de repercursiunile fugii sale din Italia, deși republicile erau în pace cu Imperiul, se teme de mânia sultanului, se teme că nu va putea întrece geniul lui da Vinci în realizarea schiței.

Capitolele sunt scurte, succinte, precum jurnalul pe care îl ține Michelangelo. Descrierile orașului sunt rapide, le pescuiești din evenimentele ce se petrec în jurul lui Michelangelo. Povestea are un farmec aparte, căci scriitorul este puternic influențat de scrierile persane și arabe. Este o lectură plăcută, parcă perfectă pentru ultimele zile de toamnă, friguroase și ploioase. Cartea se citește extrem de repede, este captivantă, atât prin detalii, cât și prin construcția punctului culminant, căci cititorul este extrem de curios dacă Michelangelo va ajunge să realizeze sau nu acel pod. Autorul îmbină istoria cu ficțiunea, căci scheletul acțiunii este documentat istoric. În nota de final autorul menționează exact ce este real din carte și sursele sale de informare. Conform acestei note, Michelangelo a realizat schițele, însă nu am mai găsit această informație decât la el. În schimb, schița podului lui da Vinci este certă, acest pod fiind construit în urmă cu ceva timp în Norvegia.

Un minus al cărții este superficilitatea cu care este privit orașul și Imperiul, per ansamblu. Autorul se limitează în a descrie un poet amețit de opium, ce se îndrăgostește de Michelangelo, o crutezană maură, un negustor florentin, un traducător grec… deci nimic despre ceea ce a însemnat, în realitate, Imperiul Otoman. A te rezuma la a descrie din întregul serai curtezanele, dervișii și scribii, înseamnă a descrie dintr-un banchet fastuos doar un ornament micuț, ce tronează printre farfuriile mesenilor. Din păcate această abordare am întâlnit-o la mulți orientaliști și recent, în cam toate serialele/filmele „istorice” despre Imperiul Otoman, ceea ce privează cititorul/telespectatorul de înțelegerea tocmai a motivelor ce au făcut ca Imperiul Otoman să fie grandios. Căci un imperiu nu ajunge la o asemenea grandoare fiind condus de niște sultani afumați de opium, ce se zgâiesc interminabil la dansul cadânelor, asa cum sunt ei descriși.

Ediția în limba română a cărții are o copertă foarte frumoasă, în care apare Moscheea Hagia Sophia, cea care îl fascinează pe Michelangelo, unul dintre faptele reale ale cărții. Michelangelo a fost cucerit de arhitectură, de boltă, chiar și de transformarea acesteia. Cartea poate fi comandată de pe Elefant , unde momentan se află la o frumoasă reducere sau de pe Libris.