Publicat în Diverse

Ce da valoare unei carti?

books-on-a-scale-iclip

 

Piața de carte se diversifică pe fiecare an ce trece, ceea ce este absolut firesc și denotă o maturizare a acestei industrii. Căci este, în definitiv, o industrie, cu propriile sale reguli. Vremurile în care doar anumite persoane ajungeau să publice o carte, au apus. Acum, pe lângă faptul că oricine poate ajunge. în anumite condiții, să publice o carte, ea nu mai are doar rolul de informare sau un rol de dezvoltare culturală și științifică. Acum cartea informează, distrează și, mai ales, promovează o persoană. Astfel, că ești actor, politician, jurnalist, sportiv sau om de afaceri, poți folosi cartea ca mijloc de promovare. Ah, și mai avem cartea ca mijloc de reducere a pedepsei cu închisoarea, dar acesta este un subiect pe care nu aș vrea să îl abordez acum. Nu acum, pe fondul pseudo boicotului cărților lui Voiculescu și Năstase.

Și ne întoarcem la eterna discuție: dar cartea ce valoare are? Ne promovează, ne promovează, dar unde tragem linia între ceea ce este acceptabil să se publice și ce nu? Păi linia nu o poate trage decât cititorul, în momentul în care plătește cartea. În afară de limitele legale legate de subiectele interzise a fi abordate (antisemitism, rasism, instigare la violență etc), singurul care decide este cumpărătorul.

Astfel, o carte care din punct de vedere estetic nu are absolut nici o valoare, poate ajunge un succes și se poate vinde în câteva mii de exemplare (ceea ce este mult pentru piața de carte din România). Dacă o cartea are în spate o figură publică, din mediul online, media sau pur și simplu viața mondenă a Bucureștiului, plus un marketing isteț, are toate șansele să se vândă foarte bine, deși nu spune nimic. Și exemplele nu sunt puține, mai ales în ultimii 2-3 ani. Dar tot experiența acestor ultimi ani ne arată că aceste cărți au un succes limitat. Adică ele se vând bine cât timp sunt promovate intens, apar recenzii minunate despre ele, dar totul se stinge după ce campania de promovare se încheie și apar tot mai multe voci care le contestă valoarea. Dar ele nu dispar de pe piață, căci fiecare are locul său sub soare. Ele vor avea în continuare cititori dedicați, ce le citesc cu plăcere și așteaptă alte cărți la fel. Pe scurt, ele vor avea succesul pe care îl merită, pe care l-ar fi avut fără acea campanie de marketing agresivă.

Dar ar fi absurd să pretindem că aceste cărți să nu fie publicate. Căci cine ar fi în măsură să decidă ce merită sau nu merită să apară? Cine poate hotărî ceea ce citește toată lumea. Dacă o carte are 10 cititori, acei cititori merită respectați. Este tentant, uneori, să pufnești când vezi o persoană care se declară încântată de o carte pe care tu o consideri maculatură, risipă de celuloză prețioasă. Am înțeles că se numește „book shaming”, adică să faci pe cineva de râs că citește o anumită carte. Inițial am crezut că se referă la a face de râs o carte, nu cititorul său 😀 Iar acest lucru se întâmplă, în special, în mediul virtual, evident. Căci nu te-ai așeza lângă cineva care citește pe bancă și i-ai spune: „Doamnă, citiți o porcărie!”

Citisem undeva că valoarea unei cărți este dată de măsura în care, peste ani și ani, ea este încă citită, gustată de public, naște încă discuții și dezbateri, rămâne în sufletul cititorilor săi, este reeditată, inclusă în topurile cărților ce trebuie citite în această viață. Dar oare nu este un criteriu la fel de subiectiv ca și numărul de exemplare vândute, ce depinde de atât de mulți factori externi? Nu avem un cântar al valorii, care să judece neabătut valoarea unei cărți! Eu, spre exemplu, am citit cărți, care din punct de vedere estetic sunt slăbuțe (fir narativ, personaje etc), dar au avut acel ceva ce m-a atras, au venit într-un moment al vieții mele în care aveam nevoie fix de ele, mi-au creat o stare pe care nu am putut-o uita. Și am citit cărți bune, dar pe care le-am uitat complet. Nici măcar nu sunt sigură că le-am citit, am niste amintiri foarte vagi legate de ele.

Un alt aspect ar fi și valoarea volumului în sine, felul în care arată. Nici măcar nu mai arată cărțile ca altă dată. Astfel, sunt vânate volumele la prima ediție, cele obținute prin precomandă, înainte oricărei librării, cele grafice, cele cu autograful autorului (am văzut chiar și cu autograful traducătorului, ceea ce mi-a dat un sentiment de neliniște, nu știu dacă e neapărat ceva ce mi-aș dori, dar încă mai analizez acest aspect, căci apreciez o traducere impecabilă, atunci când o întâlnesc). Avem reeditări ale unor volume de succes cu grafică suplimentară, hărți etc. Recunosc, pentru mine acest lucru nu este important. Nu țin la cărțile de belestristică pe care le citesc, de aceea le și împrumut tuturor celor care le doresc. Din tot ce am scris pe blog, mai am foarte puține, cele care au venit cu autograf. Valoarea lor, pentru mine, este în experiența oferită în momentul citirii și ce mi-a rămas în suflet.

Ce dă valoare unei cărți pentru voi? Numărul de exemplare vândute, recenziile primite de la critici, trăirile pe care vi le-au inspirat, măsura în care rămân în sufletul vostru?

Reclame
Publicat în Recenzii

Fericirea imi scapa printre degete – Agnes Martin Lugand [recenzie]

res_7c9ae0034cac5a269a13ae9fa4e0b23d_450x450_n5mi

După ce am citit Viata e usoara, nu-ti face griji, rămăsesem cu o părere destul de bună despre această autoare. Știam că are un început mai lent, dar apoi acțiunea compensează în ritm și se termină drăguț. O catalogasem ca pe o lectură plăcută atunci când nu ai nimic mai interesant la îndemână. Aseară, pentru că încă nu găsisem o carte la fel de interesantă și captivantă ca cea din weekend, Ragdoll – ultima ta zi, am zis că în cele câteva ore libere aș putea să citesc această carte, dar am fost dezamăgită.

Fericirea îmi scapă printre degete este un roman ușor, clișeic de la un capăt la altul, cu personaje plate, lipsite de viață și cu o acțiune fără un apogeu decent, previzibilă din primele 30 de pagini ale cărții. Cu alte cuvinte, dezamăgire totală.

Fie Viața e ușoară mi-a plăcut doar prin prisma subiectului sensibil, fie a fost mai bine scris, căci acesta nu mi-a plăcut deloc. Am continuat o vreme să citesc, pentru că mă așteptam să își revină, ca și celălalt, dar mi-am dat seama că nu o va face și l-am terminat doar pentru a putea scrie o recenzie completă.

Iris este o femeie de 31 de ani, ce lucrează într-o bancă, pentru că așa și-au dorit părinții ei, măritată cu un doctor de succes și foarte ocupat. Și-a dorit din totdeauna să devină croitoreasă, dar părinții ei i-au încurcat planurile, căci nu o considerau o ocupație potrivită cu statutul ei. Este profund nemulțumită de cum decurge viața ei, căsătoria ei, își dorește o schimbare. Din a doua pagină este clar că el o înșeală, dar pentru ea devine evident doar în ultimele 50 de pagini ale cărții, timp în care asistăm la o halucinantă ascensiune a ei în Paris și o nepăsare crasă din partea lui.

Lucrurile evoluează mult prea repede pentru a fi credibile, oamenii sunt mult prea in alb sau negru. Soțul e mult prea măgar, noua iubire mult prea perfectă, Marthe mult prea mecenică. Nici o nuanță la mijloc.

Dacă aș fi citit cartea pe Watpad m-aș fi gândit că o astfel de autoare, cu ajutor și învățând, ar putea avea o șansă în Romance, dar având în vedere că este cel puțin a patra carte publicată la noi (din ce știu eu), marketingul i-a răpit orice șansă de a mai reveni.

 

Publicat în Recenzii

Camasa lui – Augustina Siman [recenzie]

de vorba cu emma

Această carte a venit la pachet cu De vorbă cu Emma, despre care am scris aici. Din păcate i-a împărtășit nu numai abalajul, ci și percepția mea.

Augustina Șiman este o scriitoare tânără din R. Moldova, foarte apreciată și premiată. Este autoare de versuri și proză scurtă. Cămașa lui este o colecție de proză scurtă, dar care pe mine nu m-a dat pe spate. Scrie frumos, are acea sensibilitate și emoție pe care eu am găsit-o doar la persoanele din R. Moldova. Acesta este un aspect pe care l-am apreciat din tot sufletul la carte.

Dar în rest? Aceleași clișee despre dragoste. Chiar de-a lungul cărții se repetă niște imagini create de ea, care deja la a treia citire devin obositoare. În rest vorbește precum o femeie ajunsă la 50 de ani ce privește retroactiv relațiile pe care le-a avut și le dedică o scrisoare, care să le descrie. Deci valoare autobiografică mă îndoiesc să aibă. Rămân niște cuvinte aranjate în pagină, care să dea bine la unele cititoare, care să viseze că asemenea sentimente vor trăi și ele.

Din nou niște postări de blog ce au ajuns carte. O carte înfoiată, să pară mai consistentă, presărată din plin de pagini de titlu – file de titlu, de fapt, imagini, font mare și spațiu mare între rânduri. Chiar îmi aduce aminte de referatele pe care le lungeai artificial, să impresionezi profesorul sau să atingi limita impusă.

Coperta este superbă. Și cam atât. Dezamăgire totală.

Publicat în Recenzii

Caraval – Stephanie Garber [recenzie]

20429785_1443683485713669_553261468781538651_n

 

Nu îmi plac cărțile fantastice. Un început foarte prost pentru o recenzie, dar este adevărul. Am citit câteva cărți fantastice, dar le-am ocolit cu bună seamă în ultimii 10 ani. Sincer, nu știam că este fantastică. Am acceptat provocarea unui club de lectură, de pe grupul @Crâmpeiedesuflet. Dar NU regret. Cartea nu e rea, nici pe departe. Nu este cea mai bună carte fantastică, nici pe departe, dar NU este o carte proastă. Dar să începem cu începutul, așa cum se cuvine.

Deschid carte, citesc primele rânduri… șoc și groază. Ce să fac? Abandonez totul? Am cumpărat-o [zice vocea rațiunii zgâricite chibzuite]! Dar nici cu timpul nu stau grozav, urmează să plec, dar nu în vacanță, de această dată. Am ales compromisul, o voi citi foarte foarte repede 😀

Caraval este o carte fantastică, dar cu o limită, ceea ce pentru mine a fost un plus. Adică nu veți găsi elfi sau avatari. Persoaneje par cât se poate de reale, doar atemporale. Vag le-ai putea plasa la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX, dar la fel de bine ar funcționa și cu 100 de ani mai devreme. De ce? Lipsește tehnologia, singurul mijloc de transport între insulele lumii ficționale este corabia. Universul cărții este format de mai multe insule, dominate de un stăpân, cu un calendar propriu.

Primele 100 de pagini nu mi-au spus cine știe ce. Mă hotărâsem că dacă nici următoarele 100 de pagini vor fi la fel, sting vocea zgârceniei și abandonez cartea. Apoi îmi dau seama că este 4 dimineața, peste câteva ore urma să plec, dar eu tot citeam, mă prinsese curiozitatea.

Cartea are oarecare umor, Scarlet Dragna este cât se poate de umană, în lumea aceea fantastică. Este copleșită de sentimente amestecate: dragoste pentru sora sa, frică față de tatăl său, primii fiori ai dragostei față de Julian, ambiție de a termina jocul, speranță că poate totul se va termina bine, dorință enormă de siguranță și de a face ceea ce este corect.

Deja eram curioasă cum se va termina jocul ce motivează cartea și să înțeleg ce este cu acest Caraval, cum se va termina jocul și cine este Legend. Mi-a plăcut modul subtil în care se desfășoară povestea de dragoste dintre Scarlet și Julian.

[SPOILER]

Ultimele 50 de pagini fac de fapt cartea să fie bună. Merită citită până la ultima pagină. De fapt până la penultima, căci la ultima pagină își dai seama că, de fapt, va trebui să mai citești o carte, pentru a afla cum se încheie povestea.

Ritmul cărții se accelerează, acțiunea se desfășoară rapid, toate persoanjele sunt aruncate în scenă, totul este plin de dramatism. Nu mai există nimic din atmsofera de bâlci, este vorba de moarte, sinucidere și pierdere.

[SPOILER]

Despre ce este de fapt vorba în carte?

Este povestea a două surori, fiicele generalului Dragna, un om tiranic, ce își pedepsește fetele crunt, neezitând să folosească bătaia, șantajul și chiar crima pentru a le controla. Scarlet este sora cea mare, protectivă, rațională, iar Donatella este sora cea mică, aparent nesăbuită. Scarlet urmează să se căsătorească cu un bărbat ce a cumpărat-o de la tatăl său, un străin, în care Scarlet își pune întreaga speranță că le va salva pe amândouă din mâinile tatălui. Mama lor a dispărut la un moment dat, în copilăria lor, dar nu este explicat motivul absenței ei, ea pur și simplu dispare, fără a-și lua lucrurile sau măcar rămas-bun de la fiicele ei.

Din copilărie, bunica Ana le povestea fetelor desre Caraval, un loc magic, condus de un om misterios, Legend, care o dată pe an, timp de 5 zile, desfășoară un joc plin de magie, iar cine îl câștigă primește împlinirea unei dorințe, dar la acest joc au voie să participe doar cei ce primesc o invitație de la Legend. De când era adolescentă, Scarlet îi scrie lui Legend și îl roagă să vină la ei pe insulă cu spectacolul lui sau să fie invitată. Doar în ultimul an Scarlet îi scrie supărată că nu mai este nevoie de invitația lui, căci se va mărita. Și tocmai atunci primește invitația, care o îmbie atât de mult. Vocea rațiunii îi spune că nu merită să riște căsătoria și evadarea din tirania tatălui pentru a-și trăi fantezia copilăriei. Dar Donatella nu se lasă păgubașă atât de ușor, iar planurile ei le vor duce pe amândouă la Caraval. Doar că anul acesta misiunea tuturor este să o găsească pe Donatella.

Voi mai citi a doua carte din serie? Se anunță că va fi publicată în 2018. Acum sunt curioasă să văd ce s-a întâmplat cu mama celor două surori, ce a promis Donatella în schimbul informațiilor despre Legend, unde vor ajunge Scarlet și Julian. Dar nu știu dacă această curiozitate va rezista până atunci.

Publicat în Recenzii

Jojo Moyes – Un bărbat și o femeie [recenzie]

20158177_1434650136617004_479086806_n

 

Jojo Moyes, autoarea cunoscutelor romane Înainte să te cunosc și După ce te-am pierdut, a scris între cele două romane care au consacrat-o romanul Un bărbat și o femeie, în original The One Plus One. Este o carte simplă, cu o poveste a Cenușăresei moderne.

Jess Thomas este mama a doi copii speciali, pe care se chinuie să îi crească frumos. Ea are două joburi, menite doar să îi plătească facturile, mult sub capacitatea ei. În timpul liceului rămăsese însărcinată cu Tanzie și refuzase să renunțe la sarcină, în ciuda îndemnurilor tuturor. După numai câțiva ani, alături de ea și soțul ei vine să locuiască și băiatul lui dintr-o altă relație. Soțul ei, ce caută doar să dea o mare lovitură cu o afacere, pleacă de lângă ei, invocând o depresie, lăsând-o pe Jess să se descurce singură, cu cei doi copii. Ambii copii sunt speciali: Nicky este un adolescent gothic, care este adeseori bătut de golanii din școală, iar Tanzie este un geniu în matematică.

Tocmai dorința de a-i oferi lui Taznie șansa de a participa la o olimpiadă, ce i-ar fi plătit taxele la o școală privată bună, o aduce pe Jess în situația de a-l cunoaște pe Ed, un ITist ce se îmbogățise de pe urma softurilor create de el, dar care se află în mari probleme legale din cauza unor tranzacții la bursă.

Ed îi duce pe cei trei, plus un câine mare și mirositor, până în Scoția, la olimpiadă. Pe drum, aceștia trec prin tot felul de peripeții, ceea ce îi face să se cunoască unul pe celălalt, pe ei înșiși și să se îndrăgostească. Dar soluțiile problemelor lor sunt grele și vor trebui să lupte pentru a se pune pe picioare. Abia după ce fiecare își rezolvă individual problemele, cei doi se regăsesc.

Aceasta este o carte ideală de vacanță, eu am citit-o pe o plajă din Vama Veche. Sau o carte de citit seara, după o zi grea, va fi tocmai bună pentru relaxarea dinainte de culcare.

Publicat în Recenzii

Ea și El. Biografia unei relații – Aurora Liiceanu [recenzie]

Ea-si-El.-Biografia-unei-relatii-3-195x300

Vă spuneam zilele trecute despre această carte, că mi se pare tulburătoare. De ce tulburătoare? Căci te face să îți pui întrebări despre relația în care te afli. Este îndeajuns? Te face fericită? Ori este o relație bazată pe cârlige, teorie pe care o dezvoltă de-a lungul mai multor capitole?

Aurora Liiceanu îmbină, la fel ca Oliver Sacks în Bărbatul care își confunda soția cu o pălărie, pe care îl și citează în carte, ficțiunea cu studiul psihologiei. Astfel, cititorul are parte de o trecere în revista a numeroase cunoștințe de psihologie, teorii, dar și experiența de viață.

Cartea este scrisă sub forma unui dialog între o femeie matură, care trece prin depresia ieșirii dintr-o relație de aproximativ 10 ani cu un bărbat însurat, și autorare, psiholog și prietenă. Împreună încearcă să analizeze sentimentele femeii, ce a dus la ruptură și, inevitabil, este analizat și el, în relația pe care o are cu soția lui.

În fiecare carte scrisă, autorul se dezvăluie pe el însuși, părticele din el se regăsesc în carte. După ce am terminat cartea, am fost curioasă să citesc mai multe despre Aurora Liiceanu, iar cele citite m-au făcut să revăd în minte cartea cu alți ochi. Mare parte din povestea femeii mature, care își dezvăluie viața psihologului, este, de fapt, viața Aurorei Liiceanu. Aceasta dezvăluia într-un interviu publicat în Revista Tango, pe care îl puteți citi aici , despre dragostea ei pentru un polonez, despre relația scurtă cu Gabriel Liiceanu, toate detalii pe care le dezvăluie femeia psihologului. Rămâne atunci să ne întrebăm, relația din care iese EA este o relație a autoarei, pe care și-o analizează singură?

După cum spuneam, eu citesc în funcție de starea pe care o am, evenimentele care se întâmplă în viața mea. Aceasta este o carte pe care să o citești oricând, după ce închei o relație, când începi o relație, în vacanță sau acasă, ori când vrei să îți faci o evaluare a direcției în care merge viața ta.