Publicat în Recenzii

Cele trei fiice ale Evei – Elif Shafak [recenzie]

1250970

 

„Țara mea natală, Turcia, este o țară-fluviu, nici solidă, nici stabilă”, scria Elif Shafak în secțiunea dedicată mulțumirilor din acest volum. Cele trei fiice ale Evei este o radiografie a femeii moderne din Turcia, aflată la intersecția unor curente principale total opuse, care intră în contact cu Occidentul și încearcă mereu să se situeze între extremele societății sale. Toate acestea sunt privite prin ochii unei turcoaice laice, care trăiește și profesează în Occident, ceea ce adaugă un nou filtru imaginii.

Cele trei fiice ale Evei sunt 3 studente de la Oxford, Credincioasa, Păcătoasa și Nehotărâta, adică egipteanca Mona, iranianca Shirin și turcoiaca Piri, care balansează între credința habotnică a mamei și materialismul cinic al tatălui. Aceasta este eroina principală a cărții, prin intermediul căreia le vom cunoaște și pe celelalte. Toată experiența ei la Oxford este o aducere aminte, prilejuită de un ciudat episod, în care niște cerșetori îi fură poșeta, pe când se îndrepta la o petrecere simandicoasă, alături de fiica sa. Prezentul durează câteva ore: drumul spre petrecere și petrecerea în sine, în timpul căreia Peri își aduce aminte de copilărie, adolescență, familie, plecarea la Oxford, prietenele sale.

Incursiunea în ideea de Dumnezeu este tema principală a cărții, fiind abordată din multe puncte de vedere, dincolo de o anumită religie. Pretextul acestei abrodări este cursul unui profesor charismatic și controversat de la Oxford, profesorul Azur, care anual predă acest curs opțional unui numpr limitat de elevi, pe care îi alege personal, cu ajutorul cărora abordează ideea de Dumnezeu istoric, dogmatic și moral. Pe lângă întreaga acțiune, acesta este câștigul acestei cărți. După ce termini de citit cartea, rămâi cu o mulțime teme de meditație, întrebări și răspunsuri, o bogată bibliografie pentru cei care vor să își adâncească studiul.

Atunci când toți studenții se prezintă la primul curs, fiecare se prezintă prin prisma credinței sale, căci sunt toți conștienți că acela a fost motivul pentru care au fost aleși. Vedem astfel: o catolică practicantă, o mormonă, un ateu convins, activist, o musulmană practicantă, plus încă vreo cinci alți studenți, care își definesc precis religia și modul în care se raportează la ea. Doar Peri se prezintă ca fiind din Istanbul. Ceea ce, într-un fel mai profund, o reprezintă, la fel cum pe ceilalți îi reprezintă religiile lor. Căci religia în Istanbul nu este un bloc unitar, o practica uniformă, ci este rezultatul unor procese îndelungate. De aceea, profesorul o va striga des, după aceea, istanbulito.

Peri este un personaj complex, realist, introvertit, ce-și analizează viața extrem de coerent și drastic. Imaginile ce au marcat-o și pe care le relatează sunt bogate în detalii, pline de vitalitate, ușor să ți le imaginezi pe deplin: prin culori, mirosuri, sunete, senzații. Fantasticul nu este nici el cu totul străin, la fel cum se întâmplă și în alte romane ale lui Elif Shafak, dar el este atât de subtil încât nu se poate spune că este o carte fantastică. Ea este la fel de realistă ca și evenimentele descrise.

Singura mea nemulțumire față de Elif Shafak este aceea că ea fiind laică, nu are niciodată un personaj musulman turc practicant care să nu cadă în derizoriu. Mereu practicanții săi sunt habotnici, caraghioși, ori oameni de la țară, simpli. Sigur, aceste personaje există în societate, nu sunt o pură plăsmuire a imaginației sale, dar după ce îi citești majoritatea cărților, ai putea cădea în capcana să crezi că în tot Istanbulul nu găsești practicanți normali, cu un IQ peste medie și o profesie înaltă.

Este o carte fermecătoare pentru iubitorii culturii turcești, pentru cei interesați de realitățile din Turcia. Seara petrecerii, în timpul în care Peri își aduce aminte toate evenimentele de la Oxford, se petrece în 2016, anul loviturii de stat din Turcia, care a fost cauzată de disensiuni între putere și o grupare religioasă extrem de influentă. La petrecere sunt prezenți reprezentații mai multor categorii: avem un patron de ziar naționalist, un om de afaceri corupt etc. De asemenea, Peri a studiat la Oxford după 9/11, iar prin ochii Monei vedem cum acest eveniment i-a afectat pe musulmanii practicanți, care au fost identificați de ceilalți drept teroriști, vinovați colateral de tot ce se întâmplă. Dar dacă alegeți să ignorați toate aceste detalii, ceea ce nu este greu, ele fiind evidente pentru cei care au mai citit despre aceste subiecte, vă veți bucura de o dezbatere interesantă pe tema existenței lui Dumnezeu, între atei și credincioși.

Cartea poate fi comandată online, la reducere, de pe Elefant.

Reclame
Publicat în Recenzii

Palatul puricilor – Elif Shafak [recenzie]

23212734

 

Ai vrea să cunoști Istanbulul dincolo de recenziile din reclamele agențiilor de turism? Ai vrea să cunoști Istanbulul prin locuitorii săi? Dacă da, atunci trebuie să citești această carte neapărat. Sau poate ai vrea să cunoști niște personaje originale, bine conturate, amuzante sau triste, dar atât de reale…

Citind Palatul puricilor, te simți ca acel vecin care știe totul despre vecinii săi de scară, care este capabil să tragă cu ochiul și urechea în sufrageria tuturor vecinilor. Iar Palatul puricilor nu este orice bloc, orice scară, ci a adunat în locuințele sale cea mai diversă lume a Istanbulului, mostre ale diferitor medii sociale, nivel de educație, ocupații, preferințe. Îi cunoști pe toți. Dar nu toți în același timp, căci ei interacționează destul de limitat. Elif Shafak ni-i prezintă treptat, în povestioare, întorcându-se din când în când în alt apartament.

Personajele sunt delicioase, ele făcând practic întregul roman. Celal și Cemal, coafori, Tijen, casnica obsedată de curățenie, Amanta tristă, te vor cuceri în totalitate. Când povestirea se mută în alt apartament, le duci dorul, dar ești curios și ce se întâmplă aici. Printre picături aflăm și o mulțime de detalii despre Istanbul și Turcia. Partea laică. Așa cum ne-a obișnuit Elif Shafak, religia nu face parte din viața personajelor sale, poate doar tangențial la unii dintre ei. Asta am simtit-o ca o lipsă în acest roman. Având în vedere că un procent covârșitor al populației Turciei sunt musulmanți practicanți, dincolo de cutume sau tradiții, nici unul dintre locuitorii Palatului Bomboana nu este practicant. În afară de câteva personaje care practică o formă de religie din inerție, culturală, vagă, ce nu și-o pot explica nici ei, Elif Shafak nu s-a aplecat absolut deloc asupra acestei categorii de turci.

Este o carte care se citește ușor, îți dă o stare de bine, iar când o lași din mână rămâi cu gândul la personaje, curios să afli ce au mai făcut, de parcă i-ai cunoaște în viața reală, ar fi proprii tăi prieteni sau vecini. Iar sfârșitul îți oferă o surpriză de proporții, pe care nici măcar nu îl intuiești pe parcursul cărții.

Publicat în Recenzii

Lapte negru – Elif Shafak [recenzie]

601098

Să devii mamă nu este ușor, iar schimbările produse de o mogâldeață de 3 kg pot da peste cap chiar și cea mai echilibrată femeie. Când creativitatea este ocupația ta de bază, iar termenul „acasă” înseamnă în fiecare zi alt loc, atunci trebuie să te pregătești psihic pentru a ți se întoarce universul pe dos.

Personajul principal al cărții Lapte negru este însăși autoarea, care se confruntă cu depresia post-partum, după nașterea copilului său în 2006. Incertitudinele ei sunt întruchipate de un harem de femei în miniatură, care îi apar în cale, în timp ce se străduiește să fie o mamă bună, dar și să-și regăsească ce se temea că a dispărut: creativitatea.

Ea întruchipează nesiguranța femeii de carieră, care își dorește să fie un părinte bun, dar să-și continue activitatea profesională. Totul este spus cu omor, într-un mod original, care ascunde o profundă introspecție, într-un proces de cunoaștere de sine. De asemenea, tratează și practicile culturale ale unei societăți patriarhale, pe care o privește cu o oarecare detașare, prin prisma experienței sale în afara țării sale natale (Turcia).

Comparând Lapte negru cu celelalte romane ale lui Elif Shafak, diferența este foarte mare. Are același stil jucăuș, fluid, fraze bine construite, un scris îngrijit, dar mult mai relaxat decât Onoare sau chiar și Palatul puricilor. Nota autobiografică este clară, din tonul personal, până la modul total subiectiv de scurgere a timpului.

Am citit cartea la scurt timp după ce am născut, m-am regăsit mult în nesiguranță, în reticența la schimbare, în efortul de a menține lucrurile „ca înainte”. Recomand această carte femeilor ce urmează să devină mame, conține multe informații utile, sau celor care sunt interesați de evoluția unor scriitoare după experiența maternității, căci ea vorbește și de alte scriitoare celebre, care au trecut prin această experiență, precum Virginia Wolf sau Sylvia Plath.

Cartea a apărut la Editura Rao, în 2012, dar se mai poate găsi în librării sau online, spre deosebire de Sângele florilor, pe care nu am mai văzut-o de ceva timp online.

Publicat în TBR

TBR August

 

TBR august

Revin cu un plan îndrăzneț pentru luna august. Abia l-am dus la capăt pe cel din luna iulie, iar luna august se anunță de pe acum mult mai agolomerată. Dar dacă nu plănuiesc, mă las pe tânjeală, nu-i așa?

Am ales Caraval, de Stephanie Garber, căci este în bookclubul Crâmpeie de suflet, pe Facebook. Am ales Cele patruzeci de legi ale iubirii pentru că este scrisă de Elif Shafak și doresc să citesc mai multe cărți scrise de ea, am citit deja trei. Iar celelalte două cărți, Căsătorie de plăcere și Distanța dintre noi pur și simplu mi-au atras atenția. Îmi plac foarte mult cărțile despre Orientul Mijlociu, Pakistan, India. Sper că și acestea îmi vor plăcea la fel de mult. Revin, bineînțeles cu recenzii pentru fiecare dintre ele.

Să aveți un august așa cum vi-l doriți!

Publicat în TBR

TBR Iulie

Dacă tot am început să scriu pe blog, mi-am fixat și un target pentru această lună. Evident, targetul este rezonabil, nu aș vrea să îl ratez din prima lună, nu-i așa? Am început deja Ea si El. Biografia unei relatii, de Aurora Liiceanu, pe care am cumparat-o în format digital, căci dintr-o eroare de browser nu a mai ajuns în coș. Mă tulbură oarecum această carte, dar despre acest lucru voi scrie o altă postare, după ce o voi termina. Am mai ales Ucenicul arhitectului, de Elif Shafak și două cărți de Jojo Moyes, Ultima scrisoare de dragoste și Un bărbat și o femeie.

Mi-am propus ca în această lună să citesc cărți de autore pe care le știu, îmi plac. În general, când îmi place un autor, îi citesc toate cărțile, pentru a-i putea înțelege universul… și apoi rămân cu un soi de tânjeală, după ceva de același autor. Dar cum autorii nu pot fi zoriți să scrie în ritmul cititorilor lor, nu ne rămâne decât să descoperim alt și alt scriitor.

Lectură plăcută să am!