Publicat în Recenzii

Porecla – Jhumpa Lahiri [recenzie]

Poate numele să îți determine soarta, alegerile, felul în care te vei simți tot restul vieții? Poate o alegere simplă să hotărască în locul tău ce vei realiza în viață? Dacă numele tău este atât de unic, se pare că uneori are această putere devastatoare…

Porecla este romanul de debul al scriitoarei americane, cu origini bengaleze, Jhumpa Lahiri. Aceasta a apărut în două ediții în limba română, întâi împreună cu ziarul Cotidianul și recent în colecția Babel, a editurii Nemira. Toate cărțile scrise de această autoare au legătură, într-un fel sau altul cu subiectul imigrării, a străinului ce trebuie să se adapteze într-o țară nouă și fundamental diferită față de cea de origine. Ea însăși provenită dintr-o familie de imigranți bengalezi, subiectul are o importanță și relevanță specială, fiind totul foarte personal.

Subiectul romanului este Gogol Ganguli, fiul unor tineri imigranți indieni în Statele Unite. Tatăl său, Ashoke Ganguli vine cu o bursă de studii la prestigioasa universitate MIT din Statele Unite, însoțit de tânăra sa soție, Ashima. Dar ideea romanului vine din propria experiență a autoarei. Jhumpa nu este nume său adevărat, ci doar o poreclă, pusă de educatoarea de la grădinița la care mergea, căreia îi era imposibil să îi pronunțe numele adevărat, Nilanjana. Ea avea să scrie despre acest lucru, mai târziu „Am fost mereu atât de rușinată de numele meu… simți că provoci cuiva durere doar prin faptul că ești cine ești.”

Ashoke Ganguli este inspirat de bunicul său să citească autorii ruși, ceea ce o și face. Însă, în timp ce se afla în tren, citind Mantaua, de Nikolai Gogol, trenul deraiază și sute de persoane își pierd viața, ca urmare a teribilului accident. Acesta, fiind la ultimul vagon abia supraviețuiește, fiind găsit ținând în mână o pagină din carte. Timp de un an este imobilizat la pat, supraviețuirea lui fiind considerată un miracol, iar amintirea accidentului îl va urmări întreaga viață.

Ajuns în Statele Unite, cu soția sa, în momentul în care soția sa aduce pe lume un băiețel, este de acord ca bunica Ashimei să stabilească numele copilului, căci ea a pus numele tuturor nepoților ei. Aceștia duc o viață tradițională indiană, chiar dacă se află în Statele Unite, au prieteni familii bengaleze, la fel ca ei, majoritatea chiar din Calcutta, de unde erau și ei, Ashima se îmbracă mereu în sari, extrem de rar in salwar kameez, dar niciodata în haine occidentale, gătesc mâncare tradițională și trăiesc cu dorul de casă, de familie. Legăturile lor cu locurile natale și familia de origine sunt extrem de puternice. Așadar ei așteaptă ca scrisoarea bunicii să ajungă în Statele Unite, cu numele ales în secret, despre care nimeni altcineva nu știe. În India este un obicei comun ca un copil să primească un nume oficial, ce va fi trecut în acte, la școală, pe diplome și un nume de alint, drăgăstos, pe care îl va folosi mereu în relațiile cu cei apropiați. Întotdeauna numele oficial reprezintă o calitate sau un nume demn, în timp ce numele de alint poate fi total nesemnificativ.

Cum scrisoare bunicii întârzie să ajungă, la externarea din maternitate, cei doi cad de acord, ca pentru moment, sa îi pună un nume de alint, care va fi trecut în acte și schimbat atunci când scrisoarea bunicii va sosi. Tatăl său dorește să îi dea numele scriitorului rus Gogol, cel care îi marcase viața, iar Ashima nu vede nimic rău în asta, este de fapt, un nume de alint, care nu contează. Dar scrisoarea nu va ajunge niciodată, iar starea de sănătate a bunicii se deterioarează, astfel încât ea nu își mai aduce aminte nici măcar de Ashima, nici pomeneală de numele trimis în plic în State. Astfel, Gogol va rămâne cu acest nume mult timp. El ajunge să fie strigat așa de toată lumea.

Fiind mic, nu vede nimic rău în a fi strigat Gogol și chiar dacă înainte de a începe școala părinții îi schimbă numele oficial în Nikhil, acesta dorește să i se spună Gogol, iar directoarea, neînțelegând prea bine cum stau lucrurile cu numele de alint și cele oficiale în tradiția bengaleză, ignoră cerința tatălui de a fi trecut în catalog drept Nikhil Ganguli și îl va trece Gogol.

Pe măsură ce Gogol crește, și oroarea lui față de nume crește. Începe să se simtă rușinat, refuză să socializeze cu ceilalți copii din pricina numele. Are mereu impresia că toți abia așteaptă să îl ridiculizeze. Când află că nici măcar pe scriitorul folosit drept inspirație pentru numele său nu îl chema Gogol, ci Nikolai, Gogol fiind o prescurtare a numelui său de familie, se simte copleșit de unicitatea numelui său. El și sora lui, Sonia, fac parte din prima generație de bengalezi născuți în Statele Unite, legăturile lor cu India sunt vagi. Familia lor este reprezentată de alte familii de bengalezi imigranți, dar mâncarea lor preferată este cea americană, nu cea indiană, se îmbracă precum colegii lor, încep să sărbătorească Crăciunul, fiind mult prea puțin interesați de sărbătorile părinților lor.

Scena în care Gogol învață la școală despre Nikolai Gogol este dureros de citit. Simți cu adevărat cum povara numelui este dureroasă pentru copil, realizezi cum un moft al părinților, o glumă a lor, ori desconsiderarea acestei chestiuni, poate avea repercursiuni atât de grave asupra unui copil.

Porecla nu este doar despre nume. Este o analiză extrem de realistă asupra încercărilor familiilor de imigranți, atunci când pleacă pe acest drum. Cum alegerea părinților va determina viitorul copiilor, fericirea lor. Cât de greu este să îți păstrezi valorile și cultura într-o țară străină. Este o incursiune frumoasă în cultura bengaleză, în viața comunităților minoritare.

Aceasta este o carte care merită citită, mai ales dacă v-a plăcut Distanța dintre noi.

În 2006 cartea a fost ecranizată, sub numele de The Namesake – Puterea numelui, în limba română, având un rol secundar chiar și scriitoarea.

Reclame
Publicat în Recenzii

Dulciuri amare – Roopa Farooki [recenzie]

dulciuri-amare-produs_imagine

 

Când minciunile se rostogolesc de la o generație la alta, de ai putea crede că sunt ereditare, adevărul nu pare a fi soluția salvatoare, căci ar zdrucina prea multe vieți. Ce începe ca o minciună de conveniență, menită să ofere un viitor mai bun se transformă într-un bulgăre ce se mărește și depășește zidurile unei singure familii. Cu toate acestea, Dulciuri amare nu este despre minciună… nu doar despre minciună.

Roopa Faruki, scriitoare britanică, de origine pakistaneză, își începe povestea în Bangladesh, în anul 1950. Încadrarea în timp nu este aleatorie, ci aș putea spune că este definitorie pentru soarta Hannei, cea care pornește acest bulgăre de minciuni. În 1950 Bangladeshul se afla într-o uniune cu Pakistanul și întreaga zonă fremăta după încheierea epocii coloniale britanice din 1947. Întregul Bengal căuta să-și găsească o cale independentă, noi țări se formau, unele regiuni își luau avântul, în timp ce altele se scufundau mai rău în sărăcie. Familia Hannei este expresia acestei lupte pentru supraviețuire.

Henna este fiica unui negustor viclean, ce încerca să-și mărite fata cu profit. Astfel el ticluiește un plan de a o mărita cu un tânăr bogat, ce studiase în Anglia, exponentul bunăstării. Dar acesta își exprimase clar dorința de a se căsători cu o tânără intelectuală, care să îi împărtășească dragostea pentru sonetele englezești, tenis, discuții intelectuale. Cu ajutorul tatălui său, Henna, actriță înnăscută, reușește să treacă în fața familiei lui Rashid / Ricky Karim drept candidata ideală.

Rashid/Ricky este tânăr și își dorește să studieze și să trăiască în Anglia. Nu se identifică cu locurile natale, singura lui dorință este să trăiască într-o țară „civilizată”, precum Anglia. De aceea nu își dorește să se căsătorească cu o fată simplă și needucată. Dar surpiza pe care o are în noaptea căsătoriei sale cu Henna, cea care îi recitase sonete învățate cu greu, care se măritase pentru a nu trebui să meargă la școală, care era mai mică decât lăsase să se înțeleagă tatăl său, este cât se poate de neplăcută. Nici nu consumă căsătoria cu ea decât după ce aceasta împlinește o vârstă acceptabilă.

Ricky se recunoaște înfrânt de Henna și de soartă și se conformează noii sale realități. Se debarasează de numele de Ricky și redevine Rashid, cap de familie, dar străin în propria sa casă. Părinții lui o iubesc pe Henna, care știe să se facă plăcută de ei. Când aceasta dă naștere unei fete, Shona, sau Goldie, Rashid simte că are pentru ce să trăiască. Visează ca măcar ea să îi ducă visul mai departe, căci se dovedește că este singurul copil pe care Henna poate să îl facă (după câteva vizite la o clinică unde se asigură de acest lucru). Dar după nașterea fetei sale, relația dintre el și Henna se deteriorează și mai tare, devenind niște străini ce păstrează niște aparențe de dragul presigiului familiei.

Însă Shona nu este dispusă să urmeze visul academic al tatălui său, se îndrăgostește și după o relație ascunsă, de câțiva ani, cu un tânăr pakistanez, în ziua absolvirii facultății, se căsătorește pe ascuns și fuge în Anglia. Ajunge în țara visată de tatăl său, dar nu pe calea visată de el, la studii, ci măritându-se cu un bărbat a cărui singură avere este un clips de aur cu care își ține legați puținii bani. Astfel Shona trece de la traiul lipsit de griji, oferit de o familie înstărită, la traiul auster, într-o cămăruță sărăcăcioasă, deasupra cofetăriei unde se angajează soțul său. Acest pas al său îi redă libertatea tatălui său, care poate din nou trăi pentru el, redevine Ricky și își începe viața dublă, între Anglia și Bangladesh.

De acum povestea începe să fie cu adevărat intersantă, căci vedem cum acele prime minciuni își pun amprenta pe existența personajelor noastre, chiar dacă ele se află acum la câteva mii de km distanță de casă, se întrepătrund cu alte și alte minciuni, menite și ele să mascheze o situație sau alta. Povestea continuă până ce gemenii lui Shona, născuți în Anglia ajung studenți și minciunile îi ajung din urmă, împletindu-se cu propriile lor minciuni.

Este o carte emoționantă despre devenire, despre cunoașterea de sine, despre identitate și sentimentul de neapartență. Ricky este străin în propria lui țară, căci nu se identifică cu ceea ce îl înconjoară. Shona este străină în Anglia, țara pe care o alege pentru a-și forma familia și își crește copiii ca pe niște englezi, ca să prevină ca ei să se simtă niște străini. Doar că aceștia realizează în adolescență că rădăcinile lor bengaleze îi face speciali și adoptă accentul specific bengalez în mod artificial. Este o carte despre dragoste, în toate formele sale. Fiecare dintre ei își va găsi împlinirea în dragoste prin căi diferite, dar niciodată ușor sau simplu.

Este o carte care merită citită, de care îți vei aduce aminte mult timp după aceea. Alături de Distanța dintre noi, conturează o lume străină nouă, dar fermecătoare.

 

Publicat în autori

Jhumpa Lahiri [autori]

800px-Jhumpa_Lahiri

Jhumpa Lahiri, pe numele său adevărat Nilanjana Sudeshna, este autoarea romanului Distanța dintre noi, despre care am scris aici. Este născută în Londra, dintr-o familie de imigranți din Bengalul de Vest, dar la vârsta de 2 ani se mută împreună cu familia în America. Ea se consideră americancă, căci întreaga ei formare a avut loc acolo.

Pseudonimul ei are o poveste tristă, dar cu care se confruntă cei mai mulți imigranți. Numele său era atât de greu de pronunțat, încât educatoarea de grădiniță o strigă folosind o poreclă. Mai târziu ea avea să scrie: „ Am fost mereu atât de rușinată de numele meu… simți că provoci cuiva durere doar prin faptul că ești cine ești. Ambivalența sa asupra identității sale este și inspirația pentru ambivalența lui Gogol, protagonistul romanului Porecla, față de numele său neobișnuit.

Elementele biografice sunt prezente în toate scrierile sale, de la locația în care se desfășoară acțiunea, până la personaje. Jhumpa a crescut în spiritul moștenirii sale culturale, mama sa insistând ca ei să nu își uite rădăcinile bengaleze. Astfel ei își vizitau frecvent rudele din Calcutta. Personajele sale sunt indieni, bengalezi, imigranți în America, studenți indieni veniți la studii, tinerii primei generații de indieni născuți în Statele Unite, cu provocările lor, procesul de adaptare, șocul cultural etc.

Stilul în care scrie denotă pregătirea ei academică serioasă. Are 3 diplome de master și un doctorat în domeniul literaturii. Cu toate acestea, limbajul folosit este unul simplu, dar plin de detalii, o analiză profundă a psihicului uman, a trăirilor celor dislocați, a celor care nu își găsesc locul și nu se pierd în mulțime.

A primit numeroase premii prestigioase, începând cu prima sa carte, o colecție de povestiri despre indienii din America, ce a fost tradusă și în limba română, Interpret de maladii. Aceasta a câștigat premiul Pulitzer pentru Ficțiune, o performanță cu atât mai specială cu cât doar 7 colecții de povestiri au câștigat vreodată această distincție.

interpret-de-maladii_153353_1_1376039479.jpg

Primul său roman, Porecla, a fost ecranizat, iar Jhampa a și avut un rol secundar în film, drept mătușa Jhumpa.

porecla

A urmat o a doua colecție de povestiri, Pământ neîmblânzit, s-a bucurat de un succes asemănător cu primele cărți publicate. Aceasta a ajuns direct nr 1 pe lista de bookseller a The New York Times. Editorul acestei publicații declara: „Nu îmi aduc aminte când o carte de ficțiune, mai ales o colecție de povestiri, s-a bucurat de un asemenea succes.” Cu această colecție de povestiri ea se îndepărtează de subiectele celorlaltor cărți ale sale și trece la reprezentanții generațiilor a doua și a treia a imigranților indieni, ai căror părinți fac eforturi enorme de a păstra legătura cu rădăcinile lor culturale.

pamant-neimblanzit_149057_1_1372416868

În 2013 a publicat romanul Distanța dintre noi, care a fost pe lista scurtă a nominalizărilor la Man Booker Prize și apoi nominalizat la National Book Award for Fiction.

21624254_1488823317866352_1420080026_n

În prezent locuiește la Roma, împreună cu soțul său și cei doi copii ai săi. În timpul președinției lui Barak Obama a făcut parte din President’s Committee on the Arts and the Humanities, un comitet consultativ pe probleme culturale al președintelui. Dar și-a dat demisia din această poziție după ce Donald Trump a preluat preșidenția, din cauza remarcilor sale discriminatorii, afirmând că nu poate fi complice la retorica sa plină de ură.

Un video în care Jhumpa vorbește despre scrierile sale, despre felul în care își concepe personajele

 

Pe mine m-a cucerit iremediabil această autoare și următorul pas va fi să îi cumpăr și să îi citesc toate cărțile.

Publicat în Recenzii

Distanta dintre noi – Jhumpa Lahiri [recenzie]

21624254_1488823317866352_1420080026_n

 

O carte cutremurătoare. Destine marcate de evenimente istorice, care au menirea să absoarbă oameni reali și dincolo de relatările din paginile de istorie să le marcheze viitorul. O frescă a unei alte lumi, departe și totuși aproape prin intensitatea trăilor interne, descrise atât de detaliat și de viu.

„Distanța dintre noi” este povestea a doi frați, născuți într-un cartier sărac din Calcutta, imediat după separarea Indiei de Pakistan, în 1947. Ei cresc uniți, dar atât de diferiți. Cartea începe cu aventurile celor doi frați, cu evenimente care l-au marcat mai ales pe Udayan, fire rebelă, foarte sensibil la inechitățile sociale. Cei doi învață bine, au un viitor promițător în față. Dar deja în liceu este clar că cei doi vor urma drumuri diferite. Udayan se implică în mișcările revoluționare, este atras de mesajele marxiste ale egalității sociale, amestecate cu învățăturile maoiste, ce vor duce în cele din urmă la Revoluția din Naxalbari. Subhash, pe de altă parte, este mult mai realist, vede capcana unor astfel de idei nerealiste, vede aspectele negative ale mișcării, își vede liniștit de studii și în cele din urmă pleacă în America, de unde nu va avea să se mai întoarcă decât pentru a-și vizita familia.

Mișcarea revoluționară va marca familia celor doi frați în cel mai dramatic mod cu putință. Părinții simpli, care au muncit să asigure un viitor mai bun copiilor lor, preocupați doar pentru a le oferi o casă mai mare și studii mai bune, se văd puși în situația de a accepta o mireasă pe care nu și-o doresc, să acopere activitățile ilicite ale fiului și să fie martorii unei drame enorme, ce le va schimba radical și definitiv viitorul.

Subhash, deși departe, în America, va trebui sa repare stricăciunile provocate de nesăbuința și idealurile lui Udayan, fără prea mare succes. Încearca să repare viețile celor rămași în urmă, mustrându-se uneori că o face din invidie față de fratele său, deși el se dovedește a fi cel responsabil.

Romanul îl urmărește pe Subhash până când acesta îmbătrânește, iar mișcarea naxilită rămâne doar un subiect de documentar și de studii asupra istoriei contemporane a Indiei, până când vechiul cartier Tollylunge din Calcutta se transformă complet, uitând drama familiei Mitra, din urmă cu 50 de ani.

Unul dintre persoanejele cele mai tulburătoare a cărții este Gauri Mitra, studenta la filosofie, femeia iubită de Udayan, cea care l-a iubit pe acesta atât de mult, încât acesta îi va marca existența dincolo de moartea lui prematură. Ea este femeia puternică, ce este capabilă să se realizeze profesional, dar incapabilă să aibă o viață emoțională și relații normale cu cei din jurul ei după cele trăite alături de Udayan. Pe parcursul cărții am considerat-o egoistă, dintre acele persoane care pun drama personală mai presus de ceea ce este corect față de cei din jurul lor, care depind fizic și emoțional de ele. Nimic nu dă dreptul unei persoane să îi rănească pe cei din jur, doar pentru că ea la rândul ei a fost rănită. Dar autoarea adaugă un capitol spre sfârșit ce face mai multă lumină în sufletul ei, iar vizita ei în Calcutta după 50 de ani este cu adevărat cutremurătaoare.

„Distanța dintre noi” se remarcă prin detalii, informații, astfel încât la sfârșit te simți îmbogățit, marcat de intensitatea trăirilor, profunzimea introspecțiilor personajelor, impresionat de turnura pe care evenimentele exterioare o pot da unor vieți aparent banale. Autoarea nu se sfiește să descrie în detaliu Rhode Island, noua casă a lui Subhash, meseria de oceanograf a acestuia, studiile de filosofie ale lui Gauri, mișcarea naxilită, tinerii studenți indieni etc. După cele 477 de pagini deja știi mai multe despre India, despre indienii ajunși în Statele Unite la studii, despre filosofie, despre oceanografie.

Am încercat să dau cât mai puține detalii despre evenimentele trăite de personaje, pentru a nu strica lectura celor care încă nu au citit cartea, căci ea merită cu adevărat să fie citită. Este genul de carte de care îți aduci aminte și după 10 ani și chiar dacă ai uitat numele personajelor sau detaliile, îți rămân în minte sentimentele trezite de ea, atmosfera ce te cuprindea atunci când o citeai.

Romanul a fost nominalizat la Premiul Man Booker și National Book Award for Fiction. Jhumpa Lahiri, pe numele ei adevărat Nilanjana Sudeshna, este născută în Londra, dar a copilărit și a studiat în Statele Unite, într-o familie iubitoare de cărți și de cultură. Are un doctorat în Renaștere și este autoarea mai multor romane. Romanul său de debut, Interpretul de maladii a fost deja tradus în limba română din 2013. De asemenea, în limba română puteți găsi un alt roman premiat al său, Porecla.

Exemplarul meu de carte va deveni carte călătoare, deja am găsit cui o voi trimite, iar acea persoană o va da mai departe și tot așa, pentru a bucura cât mai mulți cititori.