Publicat în Recenzii

Cele trei fiice ale Evei – Elif Shafak [recenzie]

1250970

 

„Țara mea natală, Turcia, este o țară-fluviu, nici solidă, nici stabilă”, scria Elif Shafak în secțiunea dedicată mulțumirilor din acest volum. Cele trei fiice ale Evei este o radiografie a femeii moderne din Turcia, aflată la intersecția unor curente principale total opuse, care intră în contact cu Occidentul și încearcă mereu să se situeze între extremele societății sale. Toate acestea sunt privite prin ochii unei turcoaice laice, care trăiește și profesează în Occident, ceea ce adaugă un nou filtru imaginii.

Cele trei fiice ale Evei sunt 3 studente de la Oxford, Credincioasa, Păcătoasa și Nehotărâta, adică egipteanca Mona, iranianca Shirin și turcoiaca Piri, care balansează între credința habotnică a mamei și materialismul cinic al tatălui. Aceasta este eroina principală a cărții, prin intermediul căreia le vom cunoaște și pe celelalte. Toată experiența ei la Oxford este o aducere aminte, prilejuită de un ciudat episod, în care niște cerșetori îi fură poșeta, pe când se îndrepta la o petrecere simandicoasă, alături de fiica sa. Prezentul durează câteva ore: drumul spre petrecere și petrecerea în sine, în timpul căreia Peri își aduce aminte de copilărie, adolescență, familie, plecarea la Oxford, prietenele sale.

Incursiunea în ideea de Dumnezeu este tema principală a cărții, fiind abordată din multe puncte de vedere, dincolo de o anumită religie. Pretextul acestei abrodări este cursul unui profesor charismatic și controversat de la Oxford, profesorul Azur, care anual predă acest curs opțional unui numpr limitat de elevi, pe care îi alege personal, cu ajutorul cărora abordează ideea de Dumnezeu istoric, dogmatic și moral. Pe lângă întreaga acțiune, acesta este câștigul acestei cărți. După ce termini de citit cartea, rămâi cu o mulțime teme de meditație, întrebări și răspunsuri, o bogată bibliografie pentru cei care vor să își adâncească studiul.

Atunci când toți studenții se prezintă la primul curs, fiecare se prezintă prin prisma credinței sale, căci sunt toți conștienți că acela a fost motivul pentru care au fost aleși. Vedem astfel: o catolică practicantă, o mormonă, un ateu convins, activist, o musulmană practicantă, plus încă vreo cinci alți studenți, care își definesc precis religia și modul în care se raportează la ea. Doar Peri se prezintă ca fiind din Istanbul. Ceea ce, într-un fel mai profund, o reprezintă, la fel cum pe ceilalți îi reprezintă religiile lor. Căci religia în Istanbul nu este un bloc unitar, o practica uniformă, ci este rezultatul unor procese îndelungate. De aceea, profesorul o va striga des, după aceea, istanbulito.

Peri este un personaj complex, realist, introvertit, ce-și analizează viața extrem de coerent și drastic. Imaginile ce au marcat-o și pe care le relatează sunt bogate în detalii, pline de vitalitate, ușor să ți le imaginezi pe deplin: prin culori, mirosuri, sunete, senzații. Fantasticul nu este nici el cu totul străin, la fel cum se întâmplă și în alte romane ale lui Elif Shafak, dar el este atât de subtil încât nu se poate spune că este o carte fantastică. Ea este la fel de realistă ca și evenimentele descrise.

Singura mea nemulțumire față de Elif Shafak este aceea că ea fiind laică, nu are niciodată un personaj musulman turc practicant care să nu cadă în derizoriu. Mereu practicanții săi sunt habotnici, caraghioși, ori oameni de la țară, simpli. Sigur, aceste personaje există în societate, nu sunt o pură plăsmuire a imaginației sale, dar după ce îi citești majoritatea cărților, ai putea cădea în capcana să crezi că în tot Istanbulul nu găsești practicanți normali, cu un IQ peste medie și o profesie înaltă.

Este o carte fermecătoare pentru iubitorii culturii turcești, pentru cei interesați de realitățile din Turcia. Seara petrecerii, în timpul în care Peri își aduce aminte toate evenimentele de la Oxford, se petrece în 2016, anul loviturii de stat din Turcia, care a fost cauzată de disensiuni între putere și o grupare religioasă extrem de influentă. La petrecere sunt prezenți reprezentații mai multor categorii: avem un patron de ziar naționalist, un om de afaceri corupt etc. De asemenea, Peri a studiat la Oxford după 9/11, iar prin ochii Monei vedem cum acest eveniment i-a afectat pe musulmanii practicanți, care au fost identificați de ceilalți drept teroriști, vinovați colateral de tot ce se întâmplă. Dar dacă alegeți să ignorați toate aceste detalii, ceea ce nu este greu, ele fiind evidente pentru cei care au mai citit despre aceste subiecte, vă veți bucura de o dezbatere interesantă pe tema existenței lui Dumnezeu, între atei și credincioși.

Cartea poate fi comandată online, la reducere, de pe Elefant.

Reclame
Publicat în Recenzii

Casatorie de placere – Tahar ben Jelloun [recenzie]

tahar-ben-jelloun---casatorie-de-placere---c1_1

Un titlu ce ne duce cu gândul la romantism sau erotism, ce se dovedește înșelător, având în vedere substratul mult mai serios al acestui roman. Un roman frescă a unei lumi exotice, în plină metamorfoză, marcată de tulburări sociale, discriminare și reașezare socială.

Căsătoria de plăcere este o fațadă pentru a expune o societate divizată din Nordul Africii, în care a avea pielea închisă la culoare era un defect, iar practicile sociale, atribuite generic religiei, sunt departe de a fi islamice ori morale.

Autorul descrie viața a două generații – negustorul de condimente, Amir, și a fiilor săi rezultați din căsătoria de plăcere a acestuia cu Nabou, o africancă din Dakkar. Cartea începe plină de erotism, cu întâlnirile dintre Amir și Nabou, o poveste de dragoste exotică, ce îl face pe Amir să o ia cu el pe Nabou în Maroc, contrar obiceiului celorlalți negustori, care se bucurau de aceste soții de ocazie doar în timpul călătoriei.

Din momentul în care Nabou pășește în casa primei soții, Fatima, marocancă dintr-o familie bună, aleasă de familia lui Amir pentru el, cartea se transformă într-un adevărat manifest social. Scenele care descriu iubirea dintre cei doi sunt tot mai rare, predominând cele în care descoperim suferința lui Nabou, forța de care are nevoie pentru a răzbate. Ne sunt prezentate tot felul de obiceiuri marocane, practici ale societății marocane de acum 50 de ani, evoluția ca femeie a lui Nabou. De la tânăra care adora un zeu metamorfozat într-un copac, de care își lega năzuințele, până la mama a doi băieți, nevoită să se descurce singură, după moartea soțului.

Tahar ben Jalloun face ceea ce mult prea puțini scriitori fac, o distincție clară între religia islamică, perceptele sale și practica musulmanilor în anumite perioade și locuri. Acesta demască ipocrizia cu care bărbații puneau pe seama Islamului căsătoriile de plăcere, comportamentul cu soțiile etc.

Partea a doua a romanului, care descrie viața celor doi fii gemeni ai lui Nabou, Hasan și Housein, este povestea rasismului și a imigranților negri din inima Africii. Unul dintre gemeni este alb, iar celălalt este negru, diferența dintre ei fiind atât de mare încât majoritatea nici măcar nu cred că ei sunt cu adevărat frați. Fratelui cu pielea închisă la culoare îi este greu să demonstreze poliției că este fiul unui marocan și este deportat în țara de origine a mamei. Fiind supus unor nedreptăți și remarci rasisite întreaga sa viață, acesta este mereu tulburat de nedreptatea existentă în societate, se simte mereu în locul nepotrivit. Acesta este foarte curios să cunoască îndeaproape țara natală a mamei sale, de aceea nu este neapărat deranjat de deportare, o folosește ca pe o călătorie inițiatică, dorind să reajungă în Marocul natal pe ruta folosită de majoritate emigranților negri.

Cât timp nu folosim această carte pentru a generaliza, totul este minunat. Unii cititori fac greșeala ca citind o singură carte despre o țară gen Maroc, Iran, Iraq, Aganistan, să considere că ea reprezintă adevărul total despre acea țară. Cu siguranță nu putem defini întreg Marocul prin experiența lui Amir. Nici măcăr toți negustorii din Fesul anilor ’50 prin intermediul lui Amir. Dar putem admite că asemenea lucruri s-ar fi putut întâmpla, căsătoriile de plăcere au existat, căsătoriile aranjate de asemenea. Dar putem folosi cartea pe a creiona noi tușe imaginii imigrantului zilelor noastre.

Cu siguranță nu regret că am cumpărat această carte, că am citit-o. Se citește extrem de repede, în două seri am terminat-o. Se poate citi chiar și într-o singură sesiune, pentru cititorii antrenați, dacă există timpul necesar. Rămâi la sfârșit cu sentimentul că ai aflat multe lucruri noi, că ți-ai îmbogățit cultura generală, că ai cunoscut personaje bine conturate, în special cele feminine. Lala Fatma și Nabou merită a fi cunoscute, iar Amir, Hasan și Housein sunt 3 bărbați total diferiți, departe de ideea așa tată, așa fiu.