Publicat în Recenzii

Cele trei fiice ale Evei – Elif Shafak [recenzie]

1250970

 

„Țara mea natală, Turcia, este o țară-fluviu, nici solidă, nici stabilă”, scria Elif Shafak în secțiunea dedicată mulțumirilor din acest volum. Cele trei fiice ale Evei este o radiografie a femeii moderne din Turcia, aflată la intersecția unor curente principale total opuse, care intră în contact cu Occidentul și încearcă mereu să se situeze între extremele societății sale. Toate acestea sunt privite prin ochii unei turcoaice laice, care trăiește și profesează în Occident, ceea ce adaugă un nou filtru imaginii.

Cele trei fiice ale Evei sunt 3 studente de la Oxford, Credincioasa, Păcătoasa și Nehotărâta, adică egipteanca Mona, iranianca Shirin și turcoiaca Piri, care balansează între credința habotnică a mamei și materialismul cinic al tatălui. Aceasta este eroina principală a cărții, prin intermediul căreia le vom cunoaște și pe celelalte. Toată experiența ei la Oxford este o aducere aminte, prilejuită de un ciudat episod, în care niște cerșetori îi fură poșeta, pe când se îndrepta la o petrecere simandicoasă, alături de fiica sa. Prezentul durează câteva ore: drumul spre petrecere și petrecerea în sine, în timpul căreia Peri își aduce aminte de copilărie, adolescență, familie, plecarea la Oxford, prietenele sale.

Incursiunea în ideea de Dumnezeu este tema principală a cărții, fiind abordată din multe puncte de vedere, dincolo de o anumită religie. Pretextul acestei abrodări este cursul unui profesor charismatic și controversat de la Oxford, profesorul Azur, care anual predă acest curs opțional unui numpr limitat de elevi, pe care îi alege personal, cu ajutorul cărora abordează ideea de Dumnezeu istoric, dogmatic și moral. Pe lângă întreaga acțiune, acesta este câștigul acestei cărți. După ce termini de citit cartea, rămâi cu o mulțime teme de meditație, întrebări și răspunsuri, o bogată bibliografie pentru cei care vor să își adâncească studiul.

Atunci când toți studenții se prezintă la primul curs, fiecare se prezintă prin prisma credinței sale, căci sunt toți conștienți că acela a fost motivul pentru care au fost aleși. Vedem astfel: o catolică practicantă, o mormonă, un ateu convins, activist, o musulmană practicantă, plus încă vreo cinci alți studenți, care își definesc precis religia și modul în care se raportează la ea. Doar Peri se prezintă ca fiind din Istanbul. Ceea ce, într-un fel mai profund, o reprezintă, la fel cum pe ceilalți îi reprezintă religiile lor. Căci religia în Istanbul nu este un bloc unitar, o practica uniformă, ci este rezultatul unor procese îndelungate. De aceea, profesorul o va striga des, după aceea, istanbulito.

Peri este un personaj complex, realist, introvertit, ce-și analizează viața extrem de coerent și drastic. Imaginile ce au marcat-o și pe care le relatează sunt bogate în detalii, pline de vitalitate, ușor să ți le imaginezi pe deplin: prin culori, mirosuri, sunete, senzații. Fantasticul nu este nici el cu totul străin, la fel cum se întâmplă și în alte romane ale lui Elif Shafak, dar el este atât de subtil încât nu se poate spune că este o carte fantastică. Ea este la fel de realistă ca și evenimentele descrise.

Singura mea nemulțumire față de Elif Shafak este aceea că ea fiind laică, nu are niciodată un personaj musulman turc practicant care să nu cadă în derizoriu. Mereu practicanții săi sunt habotnici, caraghioși, ori oameni de la țară, simpli. Sigur, aceste personaje există în societate, nu sunt o pură plăsmuire a imaginației sale, dar după ce îi citești majoritatea cărților, ai putea cădea în capcana să crezi că în tot Istanbulul nu găsești practicanți normali, cu un IQ peste medie și o profesie înaltă.

Este o carte fermecătoare pentru iubitorii culturii turcești, pentru cei interesați de realitățile din Turcia. Seara petrecerii, în timpul în care Peri își aduce aminte toate evenimentele de la Oxford, se petrece în 2016, anul loviturii de stat din Turcia, care a fost cauzată de disensiuni între putere și o grupare religioasă extrem de influentă. La petrecere sunt prezenți reprezentații mai multor categorii: avem un patron de ziar naționalist, un om de afaceri corupt etc. De asemenea, Peri a studiat la Oxford după 9/11, iar prin ochii Monei vedem cum acest eveniment i-a afectat pe musulmanii practicanți, care au fost identificați de ceilalți drept teroriști, vinovați colateral de tot ce se întâmplă. Dar dacă alegeți să ignorați toate aceste detalii, ceea ce nu este greu, ele fiind evidente pentru cei care au mai citit despre aceste subiecte, vă veți bucura de o dezbatere interesantă pe tema existenței lui Dumnezeu, între atei și credincioși.

Cartea poate fi comandată online, la reducere, de pe Elefant.

Reclame
Publicat în Recenzii

Vorbeste-le despre batalii, regi si elefanti – Mathias Enard [recenzie]

23031324_1483108425060285_2495522574231591681_n

Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți, de Mathias Enard, este o carte precum sugerează și titlul: originală, jucăușă, despre o lume în care regii și elefanții coexistă de o manieră specială, iar pacea și războiul se succed cu repeziciune.

Mathias Enard, scriitor francez la origini, dar care și-a trăit mare parte din viața de adult în Spania, pasionat de Orientul Mijlociu, de arta islamică, traducător de limba arabă, alege să își conducă cititorul spre Istanbulul începutului de secol XVI, prin experiența faimosului Michelangelo. Și o face într-un mod cu totul unic.

Michelangelo este tocmit de sultanul Baiazid al II-lea pentru a-i construi un pod peste Cornul de Aur, după ce schița lui Leonardo da Vinci li se păruse prea avangardistă pentru a putea fi pusă în practică. Acesta profită de această invitație pentru a părăsi Roma, unde relațiile cu Papa Iulius al II-lea nu erau deloc favorabile.

De la sosirea lui Michelangelo în Istanbul, ni se deschide o fereastră spre capitala Imperiului Otoman, la numai 50 de ani de la cucerirea acesteia și transformarea ei din capitală a Imperiului Bizantin în capitală a Imperiului Otoman. Michelangelo privește reticent, mirat, curios, îngrozit, spre tot ce îl înconjoară. Ezită să se afunde în profunzimea orașului, preferă compania compatrioților săi, descrie cartierele populate de italieni, greci, maurii și evreii fugiți din Spania, după Reconquista, se miră de numărul mare de biserici. Este mereu temător. Se teme de repercursiunile fugii sale din Italia, deși republicile erau în pace cu Imperiul, se teme de mânia sultanului, se teme că nu va putea întrece geniul lui da Vinci în realizarea schiței.

Capitolele sunt scurte, succinte, precum jurnalul pe care îl ține Michelangelo. Descrierile orașului sunt rapide, le pescuiești din evenimentele ce se petrec în jurul lui Michelangelo. Povestea are un farmec aparte, căci scriitorul este puternic influențat de scrierile persane și arabe. Este o lectură plăcută, parcă perfectă pentru ultimele zile de toamnă, friguroase și ploioase. Cartea se citește extrem de repede, este captivantă, atât prin detalii, cât și prin construcția punctului culminant, căci cititorul este extrem de curios dacă Michelangelo va ajunge să realizeze sau nu acel pod. Autorul îmbină istoria cu ficțiunea, căci scheletul acțiunii este documentat istoric. În nota de final autorul menționează exact ce este real din carte și sursele sale de informare. Conform acestei note, Michelangelo a realizat schițele, însă nu am mai găsit această informație decât la el. În schimb, schița podului lui da Vinci este certă, acest pod fiind construit în urmă cu ceva timp în Norvegia.

Un minus al cărții este superficilitatea cu care este privit orașul și Imperiul, per ansamblu. Autorul se limitează în a descrie un poet amețit de opium, ce se îndrăgostește de Michelangelo, o crutezană maură, un negustor florentin, un traducător grec… deci nimic despre ceea ce a însemnat, în realitate, Imperiul Otoman. A te rezuma la a descrie din întregul serai curtezanele, dervișii și scribii, înseamnă a descrie dintr-un banchet fastuos doar un ornament micuț, ce tronează printre farfuriile mesenilor. Din păcate această abordare am întâlnit-o la mulți orientaliști și recent, în cam toate serialele/filmele „istorice” despre Imperiul Otoman, ceea ce privează cititorul/telespectatorul de înțelegerea tocmai a motivelor ce au făcut ca Imperiul Otoman să fie grandios. Căci un imperiu nu ajunge la o asemenea grandoare fiind condus de niște sultani afumați de opium, ce se zgâiesc interminabil la dansul cadânelor, asa cum sunt ei descriși.

Ediția în limba română a cărții are o copertă foarte frumoasă, în care apare Moscheea Hagia Sophia, cea care îl fascinează pe Michelangelo, unul dintre faptele reale ale cărții. Michelangelo a fost cucerit de arhitectură, de boltă, chiar și de transformarea acesteia. Cartea poate fi comandată de pe Elefant , unde momentan se află la o frumoasă reducere sau de pe Libris.

 

Publicat în Recenzii

Palatul puricilor – Elif Shafak [recenzie]

23212734

 

Ai vrea să cunoști Istanbulul dincolo de recenziile din reclamele agențiilor de turism? Ai vrea să cunoști Istanbulul prin locuitorii săi? Dacă da, atunci trebuie să citești această carte neapărat. Sau poate ai vrea să cunoști niște personaje originale, bine conturate, amuzante sau triste, dar atât de reale…

Citind Palatul puricilor, te simți ca acel vecin care știe totul despre vecinii săi de scară, care este capabil să tragă cu ochiul și urechea în sufrageria tuturor vecinilor. Iar Palatul puricilor nu este orice bloc, orice scară, ci a adunat în locuințele sale cea mai diversă lume a Istanbulului, mostre ale diferitor medii sociale, nivel de educație, ocupații, preferințe. Îi cunoști pe toți. Dar nu toți în același timp, căci ei interacționează destul de limitat. Elif Shafak ni-i prezintă treptat, în povestioare, întorcându-se din când în când în alt apartament.

Personajele sunt delicioase, ele făcând practic întregul roman. Celal și Cemal, coafori, Tijen, casnica obsedată de curățenie, Amanta tristă, te vor cuceri în totalitate. Când povestirea se mută în alt apartament, le duci dorul, dar ești curios și ce se întâmplă aici. Printre picături aflăm și o mulțime de detalii despre Istanbul și Turcia. Partea laică. Așa cum ne-a obișnuit Elif Shafak, religia nu face parte din viața personajelor sale, poate doar tangențial la unii dintre ei. Asta am simtit-o ca o lipsă în acest roman. Având în vedere că un procent covârșitor al populației Turciei sunt musulmanți practicanți, dincolo de cutume sau tradiții, nici unul dintre locuitorii Palatului Bomboana nu este practicant. În afară de câteva personaje care practică o formă de religie din inerție, culturală, vagă, ce nu și-o pot explica nici ei, Elif Shafak nu s-a aplecat absolut deloc asupra acestei categorii de turci.

Este o carte care se citește ușor, îți dă o stare de bine, iar când o lași din mână rămâi cu gândul la personaje, curios să afli ce au mai făcut, de parcă i-ai cunoaște în viața reală, ar fi proprii tăi prieteni sau vecini. Iar sfârșitul îți oferă o surpriză de proporții, pe care nici măcar nu îl intuiești pe parcursul cărții.