Publicat în Recenzii

Viata e usoara, nu-ti face griji – Agnes Martin-Lugand [recenzie]

22291672_121771918464233_1085038208_n

Alegi o carte cu un titlu ce sugerează ceva facil. Dar drama Dianei este coșmarul oricărei femei, căci o găsim la câțiva ani după pierderea soțului și a fiicei într-un teribil accident. Încearcă să facă față sentimentului de vinovăție a supraviețuitorului, de a-și continua viață fără să simtă că își trădează soțul și fiica.

Viața e ușoară, nu-ți face griji începe oarecum clișeic și poate în alte circumstanțe aș fi abandonat cartea înainte să ajung la partea cu adevărat interesantă. Diane îl întâlnește pe Olivier, bărbatul prea bun ca să fie adevărat, frumos, răbdător, iubitor, terapeutul perfect pentru traumele Dianei. Si o bună bucată din carte vedem relația celor doi, care este plictisitor de perfecta. Cafeneaua literară a Dianei merge excelent, relația merge excelent. Dacă romanul s-ar fi oprit atunci, pentru mine ar fi fost un eșec, dar am continuat să o citesc, căci citisem pe un alt blog că acesta este stilul autoarei, pornire mai lentă, dar sfârșit fulminant.

Dar Diane îl întâlnește la o expoziție de fotografie, unde o dusese Olivier, pe Edward, care redeschide pentru ea un episod pe care îl considera închis: șederea ei în Irlanda, despre care mai pomenise ocazional. Abia acum începe partea interesantă a cărții.

Dinamica dintre Diane și Edward este fascinantă, este tipul de relație la care trebuie să muncești, să sacrifici, dar pentru care merită să lupți. Între ei există energii și vibrații evidente pentru toți, dar pe care îi separă demonii Dianei: ea consideră că nu se poate apropia de nici un alt copil, că ar însemna să o trădeze pe Clara, fiica pe care a pierdut-o. Vederea oricărui copil, apropierea de oricine, o paralizează, o face să își piardă controlul greu câștigat.

Cartea poate fi citită separat, de sine stătătoare, fără să simți că ceva din poveste lipsește, că ar mai exista o parte despre care nu știi nimic, așa cum am făcut eu. De fapt, această carte este continuarea poveștii din Oamenii fericiți citesc și beau cafea. În acest prim roman o găsim pe Diane imediat după tragedie și aflăm începutul relației cu Edward. Dar după ce citești partea a doua, mai greu te montezi să citești partea întâi. Acum aș citi prima parte doar ca să completez toată seria de cărți a acestei autoare. Căci atunci când citesc ceva ce îmi place de un autor, tind să îi citesc cam tot ce a scris.

Romanul este emoționant, subiectul este extrem de sensibil, merită citit, cu siguranță. Se citește ușor și repede și îți lasă un sentiment plăcut la sfârșit.

Publicat în Recenzii

Distanta dintre noi – Jhumpa Lahiri [recenzie]

21624254_1488823317866352_1420080026_n

 

O carte cutremurătoare. Destine marcate de evenimente istorice, care au menirea să absoarbă oameni reali și dincolo de relatările din paginile de istorie să le marcheze viitorul. O frescă a unei alte lumi, departe și totuși aproape prin intensitatea trăilor interne, descrise atât de detaliat și de viu.

„Distanța dintre noi” este povestea a doi frați, născuți într-un cartier sărac din Calcutta, imediat după separarea Indiei de Pakistan, în 1947. Ei cresc uniți, dar atât de diferiți. Cartea începe cu aventurile celor doi frați, cu evenimente care l-au marcat mai ales pe Udayan, fire rebelă, foarte sensibil la inechitățile sociale. Cei doi învață bine, au un viitor promițător în față. Dar deja în liceu este clar că cei doi vor urma drumuri diferite. Udayan se implică în mișcările revoluționare, este atras de mesajele marxiste ale egalității sociale, amestecate cu învățăturile maoiste, ce vor duce în cele din urmă la Revoluția din Naxalbari. Subhash, pe de altă parte, este mult mai realist, vede capcana unor astfel de idei nerealiste, vede aspectele negative ale mișcării, își vede liniștit de studii și în cele din urmă pleacă în America, de unde nu va avea să se mai întoarcă decât pentru a-și vizita familia.

Mișcarea revoluționară va marca familia celor doi frați în cel mai dramatic mod cu putință. Părinții simpli, care au muncit să asigure un viitor mai bun copiilor lor, preocupați doar pentru a le oferi o casă mai mare și studii mai bune, se văd puși în situația de a accepta o mireasă pe care nu și-o doresc, să acopere activitățile ilicite ale fiului și să fie martorii unei drame enorme, ce le va schimba radical și definitiv viitorul.

Subhash, deși departe, în America, va trebui sa repare stricăciunile provocate de nesăbuința și idealurile lui Udayan, fără prea mare succes. Încearca să repare viețile celor rămași în urmă, mustrându-se uneori că o face din invidie față de fratele său, deși el se dovedește a fi cel responsabil.

Romanul îl urmărește pe Subhash până când acesta îmbătrânește, iar mișcarea naxilită rămâne doar un subiect de documentar și de studii asupra istoriei contemporane a Indiei, până când vechiul cartier Tollylunge din Calcutta se transformă complet, uitând drama familiei Mitra, din urmă cu 50 de ani.

Unul dintre persoanejele cele mai tulburătoare a cărții este Gauri Mitra, studenta la filosofie, femeia iubită de Udayan, cea care l-a iubit pe acesta atât de mult, încât acesta îi va marca existența dincolo de moartea lui prematură. Ea este femeia puternică, ce este capabilă să se realizeze profesional, dar incapabilă să aibă o viață emoțională și relații normale cu cei din jurul ei după cele trăite alături de Udayan. Pe parcursul cărții am considerat-o egoistă, dintre acele persoane care pun drama personală mai presus de ceea ce este corect față de cei din jurul lor, care depind fizic și emoțional de ele. Nimic nu dă dreptul unei persoane să îi rănească pe cei din jur, doar pentru că ea la rândul ei a fost rănită. Dar autoarea adaugă un capitol spre sfârșit ce face mai multă lumină în sufletul ei, iar vizita ei în Calcutta după 50 de ani este cu adevărat cutremurătaoare.

„Distanța dintre noi” se remarcă prin detalii, informații, astfel încât la sfârșit te simți îmbogățit, marcat de intensitatea trăirilor, profunzimea introspecțiilor personajelor, impresionat de turnura pe care evenimentele exterioare o pot da unor vieți aparent banale. Autoarea nu se sfiește să descrie în detaliu Rhode Island, noua casă a lui Subhash, meseria de oceanograf a acestuia, studiile de filosofie ale lui Gauri, mișcarea naxilită, tinerii studenți indieni etc. După cele 477 de pagini deja știi mai multe despre India, despre indienii ajunși în Statele Unite la studii, despre filosofie, despre oceanografie.

Am încercat să dau cât mai puține detalii despre evenimentele trăite de personaje, pentru a nu strica lectura celor care încă nu au citit cartea, căci ea merită cu adevărat să fie citită. Este genul de carte de care îți aduci aminte și după 10 ani și chiar dacă ai uitat numele personajelor sau detaliile, îți rămân în minte sentimentele trezite de ea, atmosfera ce te cuprindea atunci când o citeai.

Romanul a fost nominalizat la Premiul Man Booker și National Book Award for Fiction. Jhumpa Lahiri, pe numele ei adevărat Nilanjana Sudeshna, este născută în Londra, dar a copilărit și a studiat în Statele Unite, într-o familie iubitoare de cărți și de cultură. Are un doctorat în Renaștere și este autoarea mai multor romane. Romanul său de debut, Interpretul de maladii a fost deja tradus în limba română din 2013. De asemenea, în limba română puteți găsi un alt roman premiat al său, Porecla.

Exemplarul meu de carte va deveni carte călătoare, deja am găsit cui o voi trimite, iar acea persoană o va da mai departe și tot așa, pentru a bucura cât mai mulți cititori.

Publicat în Recenzii

Camasa lui – Augustina Siman [recenzie]

de vorba cu emma

Această carte a venit la pachet cu De vorbă cu Emma, despre care am scris aici. Din păcate i-a împărtășit nu numai abalajul, ci și percepția mea.

Augustina Șiman este o scriitoare tânără din R. Moldova, foarte apreciată și premiată. Este autoare de versuri și proză scurtă. Cămașa lui este o colecție de proză scurtă, dar care pe mine nu m-a dat pe spate. Scrie frumos, are acea sensibilitate și emoție pe care eu am găsit-o doar la persoanele din R. Moldova. Acesta este un aspect pe care l-am apreciat din tot sufletul la carte.

Dar în rest? Aceleași clișee despre dragoste. Chiar de-a lungul cărții se repetă niște imagini create de ea, care deja la a treia citire devin obositoare. În rest vorbește precum o femeie ajunsă la 50 de ani ce privește retroactiv relațiile pe care le-a avut și le dedică o scrisoare, care să le descrie. Deci valoare autobiografică mă îndoiesc să aibă. Rămân niște cuvinte aranjate în pagină, care să dea bine la unele cititoare, care să viseze că asemenea sentimente vor trăi și ele.

Din nou niște postări de blog ce au ajuns carte. O carte înfoiată, să pară mai consistentă, presărată din plin de pagini de titlu – file de titlu, de fapt, imagini, font mare și spațiu mare între rânduri. Chiar îmi aduce aminte de referatele pe care le lungeai artificial, să impresionezi profesorul sau să atingi limita impusă.

Coperta este superbă. Și cam atât. Dezamăgire totală.

Publicat în Recenzii

De vorba cu Emma – Vitali Cipileaga [recenzie]

20917085_1462933637121987_501193206_n

De când am început acest blog mi-am pus în cap să scriu recenzii pentru toate cărțile pe care le citesc de acum încolo, chiar și pentru cărțile din trecut, când mai am timp. Eram (și încă mai sunt) hotărâtă să găsesc aspectele pozitive ale oricărei cărți, chiar dacă pe mine nu m-a cucerit în mod special. De această hotărâre am nevoie din plin pentru această recenzie.

Vitali Cipileaga este un blogger din R. Moldova, autorul site-ului devorbacutine.eu . Acesta a cunoscut un succes enorm, într-un timp foarte scurt, atât în România cât și în Republica Moldova. Acestea sunt informațiile pe care le găsim și pe coperta cărții și pe mai toate site-urile. În rest numai elogii la adresa celor două cărțile ale sale, În umbra pașilor tăi și De vorbă cu Emma.

Este o carte în care trebuia să mă regăsesc, bărbat sau femeie și să găsesc o cale către sufletul meu. Dar am găsit o mulțime de clișee. Frumos scrise. Dar la urmă, tot niște clișee. Nu de genul Poptămaș, trebuie să îi acord acest credit.

Dacă citind Coelho aveti deja-vu-uri și impresia unui clișeu ambalat frumos, citind De vorba cu Emma aveți impresia că citiți o carte scrisă de Coelho în adolescență. Da, cred că Vitali Cipileaga are suficient talent încât să ajungă un scriitor mai profund, dacă își propune acest lucru. Mi-e teamă însă că va continua să publice carte după carte, cu un marketing și mai agresiv, care vor vinde.

Sincer, regret că am cumpărat-o. Dacă aș fi răsfoit-o într-o librărie înainte, nu aș fi cumpărat-o. Sunt hotărâtă să stau departe de acest gen de cărți, rezultate prin adunarea unor postări de pe blog, ambalate frumos.

Aspecte pozitive: copertă frumoasă, format grafic interesant, unele pagini conțin doar un citat, aranjat altfel în pagină, fix ca o postare de Fb. Face cartea să fie mai alertă. Mi-a plăcut că majoritatea paragrafelor au ideea principală bolduită la început. Dialogurile sunt drăguțe

Aspecte negative: cartea NU are consistență. Sunt pur si simplu niște idei înșiruite, clișee peste clișee. Ultimele pagini conțin povești de dragoste ale cititorilor, care fac cititul și mai chinuitor, căci nu au fost cotrectate suficient și conțin multe typo. Prețul este enorm față de valoarea cărții. Reflectă marketingul investit în carte, nu valoarea cărții.

Dacă aș fi avut această carte la coada deja cunoscută de la pașapoarte, ar fi fost o metodă mai bună de a petrece timpul. Dar, în rest, nici măcar pe plajă nu aș fi citit-o.

 

Publicat în Recenzii

Caraval – Stephanie Garber [recenzie]

20429785_1443683485713669_553261468781538651_n

 

Nu îmi plac cărțile fantastice. Un început foarte prost pentru o recenzie, dar este adevărul. Am citit câteva cărți fantastice, dar le-am ocolit cu bună seamă în ultimii 10 ani. Sincer, nu știam că este fantastică. Am acceptat provocarea unui club de lectură, de pe grupul @Crâmpeiedesuflet. Dar NU regret. Cartea nu e rea, nici pe departe. Nu este cea mai bună carte fantastică, nici pe departe, dar NU este o carte proastă. Dar să începem cu începutul, așa cum se cuvine.

Deschid carte, citesc primele rânduri… șoc și groază. Ce să fac? Abandonez totul? Am cumpărat-o [zice vocea rațiunii zgâricite chibzuite]! Dar nici cu timpul nu stau grozav, urmează să plec, dar nu în vacanță, de această dată. Am ales compromisul, o voi citi foarte foarte repede 😀

Caraval este o carte fantastică, dar cu o limită, ceea ce pentru mine a fost un plus. Adică nu veți găsi elfi sau avatari. Persoaneje par cât se poate de reale, doar atemporale. Vag le-ai putea plasa la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX, dar la fel de bine ar funcționa și cu 100 de ani mai devreme. De ce? Lipsește tehnologia, singurul mijloc de transport între insulele lumii ficționale este corabia. Universul cărții este format de mai multe insule, dominate de un stăpân, cu un calendar propriu.

Primele 100 de pagini nu mi-au spus cine știe ce. Mă hotărâsem că dacă nici următoarele 100 de pagini vor fi la fel, sting vocea zgârceniei și abandonez cartea. Apoi îmi dau seama că este 4 dimineața, peste câteva ore urma să plec, dar eu tot citeam, mă prinsese curiozitatea.

Cartea are oarecare umor, Scarlet Dragna este cât se poate de umană, în lumea aceea fantastică. Este copleșită de sentimente amestecate: dragoste pentru sora sa, frică față de tatăl său, primii fiori ai dragostei față de Julian, ambiție de a termina jocul, speranță că poate totul se va termina bine, dorință enormă de siguranță și de a face ceea ce este corect.

Deja eram curioasă cum se va termina jocul ce motivează cartea și să înțeleg ce este cu acest Caraval, cum se va termina jocul și cine este Legend. Mi-a plăcut modul subtil în care se desfășoară povestea de dragoste dintre Scarlet și Julian.

[SPOILER]

Ultimele 50 de pagini fac de fapt cartea să fie bună. Merită citită până la ultima pagină. De fapt până la penultima, căci la ultima pagină își dai seama că, de fapt, va trebui să mai citești o carte, pentru a afla cum se încheie povestea.

Ritmul cărții se accelerează, acțiunea se desfășoară rapid, toate persoanjele sunt aruncate în scenă, totul este plin de dramatism. Nu mai există nimic din atmsofera de bâlci, este vorba de moarte, sinucidere și pierdere.

[SPOILER]

Despre ce este de fapt vorba în carte?

Este povestea a două surori, fiicele generalului Dragna, un om tiranic, ce își pedepsește fetele crunt, neezitând să folosească bătaia, șantajul și chiar crima pentru a le controla. Scarlet este sora cea mare, protectivă, rațională, iar Donatella este sora cea mică, aparent nesăbuită. Scarlet urmează să se căsătorească cu un bărbat ce a cumpărat-o de la tatăl său, un străin, în care Scarlet își pune întreaga speranță că le va salva pe amândouă din mâinile tatălui. Mama lor a dispărut la un moment dat, în copilăria lor, dar nu este explicat motivul absenței ei, ea pur și simplu dispare, fără a-și lua lucrurile sau măcar rămas-bun de la fiicele ei.

Din copilărie, bunica Ana le povestea fetelor desre Caraval, un loc magic, condus de un om misterios, Legend, care o dată pe an, timp de 5 zile, desfășoară un joc plin de magie, iar cine îl câștigă primește împlinirea unei dorințe, dar la acest joc au voie să participe doar cei ce primesc o invitație de la Legend. De când era adolescentă, Scarlet îi scrie lui Legend și îl roagă să vină la ei pe insulă cu spectacolul lui sau să fie invitată. Doar în ultimul an Scarlet îi scrie supărată că nu mai este nevoie de invitația lui, căci se va mărita. Și tocmai atunci primește invitația, care o îmbie atât de mult. Vocea rațiunii îi spune că nu merită să riște căsătoria și evadarea din tirania tatălui pentru a-și trăi fantezia copilăriei. Dar Donatella nu se lasă păgubașă atât de ușor, iar planurile ei le vor duce pe amândouă la Caraval. Doar că anul acesta misiunea tuturor este să o găsească pe Donatella.

Voi mai citi a doua carte din serie? Se anunță că va fi publicată în 2018. Acum sunt curioasă să văd ce s-a întâmplat cu mama celor două surori, ce a promis Donatella în schimbul informațiilor despre Legend, unde vor ajunge Scarlet și Julian. Dar nu știu dacă această curiozitate va rezista până atunci.

Publicat în Recenzii

Jojo Moyes – Un bărbat și o femeie [recenzie]

20158177_1434650136617004_479086806_n

 

Jojo Moyes, autoarea cunoscutelor romane Înainte să te cunosc și După ce te-am pierdut, a scris între cele două romane care au consacrat-o romanul Un bărbat și o femeie, în original The One Plus One. Este o carte simplă, cu o poveste a Cenușăresei moderne.

Jess Thomas este mama a doi copii speciali, pe care se chinuie să îi crească frumos. Ea are două joburi, menite doar să îi plătească facturile, mult sub capacitatea ei. În timpul liceului rămăsese însărcinată cu Tanzie și refuzase să renunțe la sarcină, în ciuda îndemnurilor tuturor. După numai câțiva ani, alături de ea și soțul ei vine să locuiască și băiatul lui dintr-o altă relație. Soțul ei, ce caută doar să dea o mare lovitură cu o afacere, pleacă de lângă ei, invocând o depresie, lăsând-o pe Jess să se descurce singură, cu cei doi copii. Ambii copii sunt speciali: Nicky este un adolescent gothic, care este adeseori bătut de golanii din școală, iar Tanzie este un geniu în matematică.

Tocmai dorința de a-i oferi lui Taznie șansa de a participa la o olimpiadă, ce i-ar fi plătit taxele la o școală privată bună, o aduce pe Jess în situația de a-l cunoaște pe Ed, un ITist ce se îmbogățise de pe urma softurilor create de el, dar care se află în mari probleme legale din cauza unor tranzacții la bursă.

Ed îi duce pe cei trei, plus un câine mare și mirositor, până în Scoția, la olimpiadă. Pe drum, aceștia trec prin tot felul de peripeții, ceea ce îi face să se cunoască unul pe celălalt, pe ei înșiși și să se îndrăgostească. Dar soluțiile problemelor lor sunt grele și vor trebui să lupte pentru a se pune pe picioare. Abia după ce fiecare își rezolvă individual problemele, cei doi se regăsesc.

Aceasta este o carte ideală de vacanță, eu am citit-o pe o plajă din Vama Veche. Sau o carte de citit seara, după o zi grea, va fi tocmai bună pentru relaxarea dinainte de culcare.

Publicat în Recenzii

Ea și El. Biografia unei relații – Aurora Liiceanu [recenzie]

Ea-si-El.-Biografia-unei-relatii-3-195x300

Vă spuneam zilele trecute despre această carte, că mi se pare tulburătoare. De ce tulburătoare? Căci te face să îți pui întrebări despre relația în care te afli. Este îndeajuns? Te face fericită? Ori este o relație bazată pe cârlige, teorie pe care o dezvoltă de-a lungul mai multor capitole?

Aurora Liiceanu îmbină, la fel ca Oliver Sacks în Bărbatul care își confunda soția cu o pălărie, pe care îl și citează în carte, ficțiunea cu studiul psihologiei. Astfel, cititorul are parte de o trecere în revista a numeroase cunoștințe de psihologie, teorii, dar și experiența de viață.

Cartea este scrisă sub forma unui dialog între o femeie matură, care trece prin depresia ieșirii dintr-o relație de aproximativ 10 ani cu un bărbat însurat, și autorare, psiholog și prietenă. Împreună încearcă să analizeze sentimentele femeii, ce a dus la ruptură și, inevitabil, este analizat și el, în relația pe care o are cu soția lui.

În fiecare carte scrisă, autorul se dezvăluie pe el însuși, părticele din el se regăsesc în carte. După ce am terminat cartea, am fost curioasă să citesc mai multe despre Aurora Liiceanu, iar cele citite m-au făcut să revăd în minte cartea cu alți ochi. Mare parte din povestea femeii mature, care își dezvăluie viața psihologului, este, de fapt, viața Aurorei Liiceanu. Aceasta dezvăluia într-un interviu publicat în Revista Tango, pe care îl puteți citi aici , despre dragostea ei pentru un polonez, despre relația scurtă cu Gabriel Liiceanu, toate detalii pe care le dezvăluie femeia psihologului. Rămâne atunci să ne întrebăm, relația din care iese EA este o relație a autoarei, pe care și-o analizează singură?

După cum spuneam, eu citesc în funcție de starea pe care o am, evenimentele care se întâmplă în viața mea. Aceasta este o carte pe care să o citești oricând, după ce închei o relație, când începi o relație, în vacanță sau acasă, ori când vrei să îți faci o evaluare a direcției în care merge viața ta.